Din nou, despre calatoria pe care am facut-o in Suedia, in anul 2001 … dar, inainte sa reiau povestirea, sa explic inca o data de ce cred ca relatarea acestei experiente personale poate fi utila vreunuia dintre cititorii nostri. Pe scurt, acolo am vazut o tara a “lucrului bine facut”, diametral opusa Romaniei de atunci si chiar de acum. Nu doar din perspectiva nivelului de dezvoltare materiala, net superior noua, ci mai ales din perspectiva maturitatii institutionale: acolo, statul cu adevarat serveste cetateanul, dar ambele parti au drepturi si obligatii, asumate ferm si reciproc. Acolo, resursele nu sunt irosite, indiferent daca tin de proprietatea publica sau cea privata, caci sunt complementare si utilizarea lor, in ansamblu, genereaza deopotriva binele comun si binele individual.

Zece zile am petrecut in Suedia si a fost suficient pentru a dobandi un reper axiologic fundamental: cum am vazut ca era acolo, asa voiam sa fie si in Romania, iar eu sa contribui la progresul tarii in aceasta directie… Mi-au trebuit ani ca sa ma “vindec” de acest “nobil deziderat”. Privind retrospectiv, acel schimb cultural, animat mai mult de catre partea suedeza, dar imbratisat de partea romana, si-a atins pe deplin scopul, cel putin in cazul meu. A fost subiect al unui micro-proces de aculturatie, care mi-a influentat sistemul de valori, gandirea si planurile de viitor. Touche!

In prima parte a relatarii mele, am mentionat ca programul de activitati stabilit de organizatorii suedezi a urmarit cu prioritate sa ne arate noua, invitatilor straini, sistemul de invatamant din Suedia. Cred ca merita sa fac in aceasta a doua parte o scurta expunere a chestiunilor pe care le-am retinut cu privire la modelul educational suedez, iar astfel sa ofer cititorilor prilejul de a face o comparatie cu scoala romaneasca de azi. Pentru inceput, m-a frapat increderea pe care o aveau suedezii, elevi, cadre didactice si parinti, in modelul lor de educatie. Fara mandrie ostentativa, fara pretentii ca ne-ar “da lectii”, pur si simplu o incredere discreta, dar evidenta, deoarece era unanim impartasita. Si nu aprioric! Din toate discutiile purtate, din fiecare prelegere la care am asistat, se putea deduce lesne ca viziunea lor asupra invatamantului admitea intrinsec necesitatea ca sistemul sa fie examinat critic si constant pentru a fi imbunatatit, dar cu prudenta. Orice masura de reforma in invatamant trebuia evaluata premergator aplicarii, mai intai impreuna cu elevii si parintii, iar apoi prin consultari cu autoritatile locale si cu mediul de afaceri. Prin aceasta abordare participativa, se urmarea estimarea cat mai pertinenta a efectelor pe care urma sa le determine respectiva masura de reforma. Nu exagerez daca spun ca increderea de care pomeneam era “pompata” si in elevi, prin toti “porii” sistemului. Iata cum:

Dupa cum se stie, “brandul” sistemului educational suedez e invatamantul vocational. Concret, elevii aveau ziua de scoala impartita in doua: prima parte, invatamantul general (dimineata, pana la pranz), a doua parte, invatamantul vocational (dupa-amiaza, ulterior pauzei de masa). Mergeau toti la scolile gimnaziale sau la licee, apoi se raspandeau la scolile vocationale de care tineau fiecare. Intreg sistemul era gandit astfel incat sa tina cont de finalitatea procesului educational, anume sa formeze indivizi “functionali” pentru societatea suedeza, respectiv pe piata de munca interna sau internationala. Ceea ce am constatat a fost o esentializare a relatiei dintre scoala si societate, incluzand dimensiunea economica a acesteia din urma. Mare a fost mirarea profesorilor din delegatia romana cand omologii lor suedezi au explicat faptul ca invatamantul general (cel de dimineata) prevede numai patru materii obligatorii: limba si literatura suedeza, limba si literatura engleza, matematica si informatica. Celelalte, erau optionale, iar elevii isi putea alege un minim de 2-3 astfel de materii (daca tin minte corect). Ni s-a explicat ca invatamantul general are un dublu scop: unul primar, anume livrarea catre elev a unui volum optim de cunostinte – optim insemnand suficient cantitativ si strict calibrat pe ce ii este necesar unei persoane sa stie pentru a obtine un loc de munca – si unul secundar, anume “formarea personalitatii”, adica sa se dezvolte ca individ uman integrat armonios in societate. “Miezul” de patru materii, la care se adaugau optionalele, era considerat adecvat in raport cu acest scop.

Impresia initiala, conform careia elevii suedezi au o “viata lejera”, a disparut dupa ce am luat contact cu programul acestora din a doua parte a zilei, dedicat invatamantului vocational. Ne-a fost clar ca investitia majora de efort, personal si de echipa, se facea in acesta din urma, caci nu rareori elevii ajungeau sa lucreze, de acasa sau in scoala, pana la ore tarzii in noapte (21, 22, 23…). Prevalenta activitatilor practice – indiferent de domeniul ales, muzica, electronica, sport etc. – era, evident, benefica pentru copii si tineri, mai ales ca era dublata de implicarea prioritara in proiecte. In proportie de 90%, elevii lucrau si invatau in acest format, de proiect, astfel li se induceau subtil notiuni precum cea de orizont temporal, de eficienta organizatorica si manageriala (la un nivel primar, desigur) … de munca facuta cu “cap si coada”. Nu am vazut plutind in atmosfera ideea ca poti merge la scoala sa acumulezi cunostinte, precum ‘balena cu gura deschisa, inghitind plancton”.

In plus, tot ceea ce se invata pe segmentul vocational, trebuie demonstrat public si transformat in timp real in beneficiu pentru societate sau economie. Scoala de muzica din orasul unde am fost, V艀j・, geestiona・ orchestra locala, care oferea cetatenilor concerte in piata mare a urbei, in weekend sau in zilele festive, in paralel facand turnee in strainatate, pentru prezentarea Suediei. Una dintre scolile de profil tehnic punea la dispozitie ucenici pentru un atelier dedicat productiei manuale de articole din sticla, o alta scoala isi trimitea elevii sa munceasca la o fabrica de hartie din localitate. Fiecare astfel de institutie de invatamant vocational era foarte bine racordata la economia locala, reusind o insertie timpurie pe piata fortei de munca. Uimire a produs si descoperirea faptului ca singurii care aveau manuale erau profesorii, intrucat sistemul suedez de invatamant nu considera ca fiind necesare manualele pentru elevi. Acestia isi fac temele sau lucreaza in proiecte apeland la orice sursa de documentare doresc, biblioteci publice sau resursele internetului. Bineinteles, in Suedia nu exista o “industrie” de facut manuale scolare, a caror calitate sa fie indoielnica …

Mai mult de atat, profesorii din delegatia noastra au aflat cu stupoare ca, pana la varsta de 12-14 ani (nu mai tin minte exact), elevii nu primesc note si nici nu exista un catalog in care acestea sa fie trecute. Imediat, s-a pus intrebarea “si atunci, cum faceti diferenta intre ei?”. Omologii suedezi au raspuns: “nu facem nicio diferenta, scopul scolii, la noi, nu este sa produca ierarhii intre copii. Pana la aceasta varsta, scopul fundamental al scolii noastre este sa le dezvoltam personalitatea”.  De altfel, nu am vazut nicio presiune pe elevi, pusa de parinti, de profesori sau asumata de ei insisi din ambitie, ca sa urmeze o cariera, indiferent de nivelul propus sau de vreo specialitate. Daca tinerii isi doreau sa “ajunga sus”, studiau si munceau pentru asta, dar nu exista un imperativ in acest sens. Nu am gasit o explicatie evidenta. Probabil, aveau un cumul de motive. Sa acumuleze din punct de vedere material, financiar etc. ar fi fost un obiectiv cu validitate relativa, intrucat “bogatia” era generalizata, prin distributie la nivelul intregii populatii. Pe de alta parte, sistemul suedez de impozitare progresiva face ca individul care castiga un salariu mare sa plateasca impozite si taxe la fel de mari, astfel incat diferenta de venit intre un medic chirurg si un sofer de autobuz, sa zicem, nu era una extraordinara, raportat la nivelul de trai din Suedia. Efectul foarte vizibil era ca majoritatea oamenilor erau relaxati si aveau incredere in viata de zi cu zi si in viitorul lor, personal si ca natiune.

Punand cap la cap lucrurile pe care le-am vazut in Suedia, in urma cu mai mult de 15 ani, incep sa cred ca accentul pus pe control in scoala romaneasca este efectul pervers al volumului imens de cunostinte pe care sistemul autohton de invatamant pretinde ca le livreaza elevilor, din clasa I si pana pe bancile facultatii. Cu un coeficient de redundanta la fel de mare si cu rezultate tot mai proaste, de la un an, la altul. Indraznesc sa consider asta o impostura sistemica, o mare minciuna institutionala, deoarece echivaleaza cu a invata “mult si prost”. Prin comparatie, sistemul suedez prefera, la prima vedere, “putin si bine”, desi in realitate in Suedia nu se invata deloc “putin”, ci mult mai eficient. Acolo, rezultatele procesului de educatie sunt testate, inca de la inceput, in afara perimetrului institutional al scolii, prin raportarea a ceea ce invata elevii la nevoile societatii lor, la economia reala, chiar la contextul extins, european si international, daca luam in calcul numeroasele activitati externe in care sunt implicati copiii, prin tot felul de programe de tip “exchange” si din registrul diplomatiei culturale. Tot prin comparatie, cred ca sistemul romanesc a ajuns sa nutreasca o profunda neincredere nu doar fata de elevi, beneficiarii sai directi, ci si fata de sine insusi, anume fata de cadrele didactice din componenta sa. Cum spuneam, in Suedia parintii, copiii, economia si societatea in ansamblu se bazau pe sistemul educational si asta se reflecta in atitudinea “sistemica” fata de elevi, cei in care se investea masiv un capital national de incredere.

Aceasta incredere am vazut-o angajata si in etapele de studii universitare si post-universitare ale sistemului de invatamant din Suedia. Dupa cum ni s-a explicat, un tanar cetatean suedez poate opta sa urmeze o facultate, sa faca un masterat, un doctorat sau cercetare in format non-doctoral oriunde in lume, avand posibilitatea sa acceseze un credit guvernamental in acest sens, in conditii foarte avantajoase: rate convenabile si o perioada extinsa de timp pentru rambursare. Desigur, existau conditii pentru candidatii la studii in strainatate. Premergator, candidatul trebuia sa intocmeasca un proiect de cercetare succint, de natura sa argumenteze de ce studiile pe care avea de gand sa le faca in Patagonia, de exemplu, urmau sa produca un beneficiu pentru societatea suedeza, cea care ii asigura finantare pentru implinirea dorintei sale. Dupa absolvirea respectivelor studii, beneficiarul lor trebuia nu doar sa ramburseze creditul guvernamental, dar sa si sa revina in Suedia, pentru a aplica acasa cele invatate. In practica, insa, sistemul permitea amanarea repetata a platii ratelor, caci dupa o facultate facuta “in afara”, tanarul absolvent putea alege sa efectueze si un masterat, iar mai incolo si un doctorat, tot in strainatate. O alta “portita” se ivea in situatia in care, dupa epuizarea oricareia dintre aceste etape, tanarul suedez isi gasea in alta tara un loc de munca mult mai avantajos  din punct de vedere financiar si nu mai dorea sa se intoarca. In astfel de cazuri, beneficiarul trebuia doar sa negocieze cu statul alti termeni de rambursare a creditului. De fapt, un numar mare dintre cei care alegeau studiile in strainatate – totusi, nu foarte multi, comparativ cu cei care urmau studii universitare in Suedia – o faceau cu intentia, avuta din start, de a se stabili profesional “in afara”, pentru a se elibera de severul sistem suedez de impozitare progresiva a veniturilor.

Un ultim exemplu de diferenta majora intre sistemele de educatie din Suedia si Romania l-am regasit in modul in care statul gestiona situatia cetatenilor varstnici, dar inca activi pe piata fortei de munca. Cei doi parinti din familia care ne-a gazduit, Mia si Harald Lindstr, aveau amandoi peste 50 de ani si munceau de o viata la afacerea proprie, un mic centru de imprimerie (pe hartie, carton, material textil etc.), denumit Lindstrs Tryckeri, ce fusese infiintat de familia lor in anul 1883 (!). Cand noi am ajuns in Suedia si i-am cunoscut, am descoperit ca ambii incheiau munca de zi cu zi in jurul orei 18, dupa care mergeau, de 2-3 ori pe saptamana, sa aprofundeze cunoasterea limbii engleze, urmand cursuri oferite gratuit de statul suedez. Ajungeau acasa la ora 20 sau 21, puneau masa de seara, iar a doua zi o luau de la capat, incepand cu ora 9. I-am intrebat, cat se putea de respectuos: de ce mai invatati limba engleza, avand in vedere ca mai aveti putini ani pana la varsta de pensionare?. Raspunsul lor a fost elocvent pentru viziunea suedeza asupra educatiei: învatam limba engleza pentru ca asa ne-a spus guvernul, ca sa fim pregatiti pentru vremuri in care afacerea noastra de familie s-ar putea sa mearga prost si sa fim nevoiti sa ne luam alte slujbe, chiar si part-time・.

Un alt cuvant de ordine in sistemul suedez am vazut ca era varietatea・. Copiii erau indemnati sa se intereseze de o paleta cat mai diversificata de activitati practice, probabil pentru a le explora amanuntit aptitudinile si a le valorifica in folosul propriu si al societatii. Un exemplu concret era mezina familiei Lindstr, Eva, care facea parte din orchestra orasului si, concomitent, din echipa locala de fotbal feminin. De altfel, in anii urmatori, a si ajuns in echipa nationala de fotbal feminin a Suediei, cea de tineret. Mai trebuie amintita si infrastructura extraordinara, suportul logistic de care beneficia sistemul educational suedez, asa cum l-am descoperit noi in orasul Vaxjo. Ce iesea in evidenta nu era neaparat faptul ca fiecare copil, inca de la nivel de gradinita, avea calculatorul lui sau ca scolile aveau toata aparatura necesara activitatii didactice (de la videoproiectoare, pana la instrumente muzicale sau pentru pictura, sculptura etc.). Iesea in evidenta larga participare a municipalitatii si companiilor private care formau economia locala.

Primaria sprijinea financiar o parte din activitatile desfasurate de elevi in cadrul si afara scolii (de exemplu, turneele externe), primind la schimb diverse servicii efectuate de acestia ca parte a procesului educational (concerte in parc, ecologizarea spatiilor verzi, chiar participarea elevilor la intocmirea de studii urbanistice). Companiile din localitate integrau elevii in activitatile lor de productie, dandu-le astfel formare profesionala si primeau la schimb forta de munca gratuita. Intregul sistem era gandit sa fie castigator pentru toti, inclusiv prin faptul ca efortul de finantare era comun, realizat cu aportul simultan a numeroase parti implicate, fie ele de stat, fie private. Rezultatul final era ca, la finalul oricarui ciclu de invatamant, elevul stia sa faca ceva in mod concret, chiar o gama larga de activitati (culturale, sportive, de cercetare stiintifica sau de manufactura) si isi dezvolta abilitatile sociale, inclusiv facea cunostinta cu oameni cu care ulterior putea negocia o angajare temporara sau pe termen mai lung, din partea carora putea primi recomandari pentru o cariera in diverse domenii etc. Aceste dimensiuni practice erau incorporate in procesul educational, nefiind necesar ca parintii sa-si inscrie copiii, pentru dezvoltarea lor personala, la activitati extracuriculare, platite din bugetul familiilor, asa cum se intampla in Romania.

            Dincolo de egalitarismul ideologic suedez, varfurile primeau o atentie speciala, un exemplu care ne-a fost prezentat cu mandrie fiind elevii care dovedeau un talent deosebit pentru diverse instrumente muzicale, precum pianul. Primaria orasului avea angajata, printr-o traditie de zeci de ani, o profesoara de pian a carei sarcina era sa lucreze exclusiv cu copiii al caror potential era cert si care puteau ajunge solisti de talie internationala. Postul in cauza era ocupat in anul 2001 de o rusoaica, dar predecesoarea acesteia, acum pensionara, fusese o romanca, timp de 20 de ani. Doamna respectiva, conationala noastra, era o persoana foarte cunoscuta in oras si se bucura de o stima vadita din partea cetatenilor din localitate.

Pe aceeasi linie, a romanilor stabiliti in Vaxjo, organizatorii suedezi au tinut sa ne faca cunostinta cu mai multi elevi de origine romana, pe care i-au prezentat ca exemple de succes, dat fiind faptul ca se adaptasera fara probleme la sistemul lor de invatamant si se facusera remarcati prin rezultate scolare foarte bune. Organizatorii erau mandri de acesti tineri  cetateni suedezi, proveniti din Romania. Unul dintre ei  chiar s-a impus ca translator de facto・ in contextul vizitei pe care delegatia romaneasca a facut-o la scoala unde invata, starnind admiratie prin rapiditatea cu care a tradus dialogurile purtate, simultan, in limbile suedeza, romana si engleza.

Asa cum l-am vazut in Vaxjo, sistemul suedez de invatamant mi s-a parut performant, prin functionalitatea lui deplina si prin faptul ca era rezultatul unui autentic efort colectiv, din partea institutiilor, companiilor si oamenilor care concurau la succesul acestuia: formarea de membri ai unei colectivitati ・ deopotriva restransa la nivel local sau extinsa la nivelul Suediei  si de indivizi umani adaptabili la fluctuatiile economiei si reverberatiile acestora pe piata de munca. Intr-o exprimare mai plastica, copiii si tinerii aveau totul la dispozitie, material si institutional vorbind, trebuia numai sa doreasca sa invete si sa-si construiasca o cariera. Intregul sistem educational era construit in asa fel incat sa faciliteze lungul drum de la elev, catre student si, pentru unii, pana la doctor in diverse discipline, dar sa nu fie o trecere sterila prin aceste etape. Indiferent de momentul in care cineva considera ca a invatat suficient si lua decizia de a incheia scoala, in permanenta sistemul reusea sa livreze cunostinte si deprinderi practice, iar pe ambele sa le faca asimilate si gata productive.