1. Diminețile în care prindeam fluturi erau printre preferatele mele. Din palme îmi imaginam cum ies mici zâne care urmau să mă vrăjească și parcă auzeam glăscioare care îmi cântau la ureche fel de fel de imnuri întortocheate… Zău, când eram copil, țineam ochii strânși, strânși, și număram secundele și minutele, trăgeam de timp, numai să nu se termine ziua. Mare fiind, timpul trece cu o rapiditate înspăimântătoare, care mă lasă buimacă, să nu mai spun că mă sperie teribil gândul de a dispărea complet de pe fața pământului. Și nici măcar fluturi nu am mai văzut, dovadă că poate și-au găsit un loc mai bun decât pământul ăsta care se învârte cu o viteză uimitoare.

2. Și încă…  „Douăsprezece voci urlau furioase şi toate erau la fel. Ce se petrecuse cu feţele porcilor nu mai era de-acum o dilemă. Fiinţele de afară priviră de la porc la om şi de la om la porc şi din nou de la porc la om: deja era imposibil să mai spui care era care.” G.O – „Ferma animalelor”

3. Carte nouă în biblioteca, plină de umor pisicesc și filosofic… Alexia Udriste, uite: „Oamenii au ochii aşezaţi alături, de aceeaşi parte a feţei şi, prin urmare, ei nu pot vedea deodată şi la stânga şi la dreapta; cu alte cuvinte, vederea lor este întotdeauna limitată la o singură faţetă a realităţii. Vederea unilaterală a oamenilor este problema principală a societății lor (…)” – (NATSUME SOSEKI, „Eu, motanul”)

4. Zău că nu-ți trebuie o fericire ca-n filme. Un liliac înflorit la poartă, plus o mână de oameni de care nu vrei să te mai desparți… Cam așa arată sărbătorile mele și vă doresc fix același lucru!

5. Când eram copil, grădinile mi se păreau fermecate, mă urcam în copaci, țin minte perfect felul în care mângâiam frunzele și mă uitam cu ochii mari, mari la furnicile care urcau încet spre lumea lor. Pe la vreo 5 ani, puteam sa jur că vântul îmi șoptea, de unde rezultă că imaginația mea și-a făcut de lucru încă de la o vârstă fragedă. Să nu mai spun de cireșul din curte, dragul de el, care mi-a suportat căderile și lacrimile, și țipetele când nu găseam cireșe pe placul meu, iar când le găseam, nu exista copil mai fericit. Nu, nu mă omoram după gustul lor, dar mă fascina rochia lungă a bunicii pe care o îmbrăcam imediat, punându-mi la ureche cireșe proaspăt culese și parfumate. Și zilele treceau, treceau, și eu creșteam, creșteam…

ANDREEA  GHICA  este absolventă a Facultății de Litere – Universitatea București, dar și a Colegiului Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…