Nu ştiu ce se-ntâmplă, dar toată lumea e nervoasă peste măsura măsurilor, trosneşte si buşeşte, înjură de mamă, tată şi alte rubedenii, se plânge de vreme, de vremuri, de serviciu, de lipsa banilor, de greţurile matinale specifice sarcinii, de pantofii cu toc, de cei fără toc, de şefi şi de subalterni, de aia şi de-alaltă. Toate astea mă fac să mă gândesc la cum stăteau treburile acum vreo douăzeci de ani, chiar mai bine, când nu eram aşa democraţi ca să ne permitem a ne enerva continuu şi când, se pare, nici ploaia nu era aşa udă, nici gerul aşa aspru, nici bătăturile aşa de dureroase.

Ei, bine, pe vremea tinereţii mele deloc tumultuoase din lipsă de timp, am decis eu că, dacă tot făcui facultatea asta, să şi profesez în domeniu. Zis şi făcut. Mă prezentez la post – obţinut în manieră total comunistă prin repartiţie guvernamentală, la medie – şi sunt trimisă în exact următoarele cinci minute după descinderea la sediul Carabellei de azi să fac niscaiva asistenţă la admitere de toamnă. M-am dus, de!, dar gândul meu era la cum îmi găsesc eu o gazdă, ceva, să am adică un loc de unde să purced dimineaţa la serviciu. Mi-am găsit abia spre seară, când am terminat cu treburile de la şcoală; recunosc că tata a avut o substanţială contribuţie, dat fiind că subsemnata eram oarecum terci. Bine, e drept că şi directorul mă înspăimântase niţel, căci cred că nu mai zâmbise din fotografia de la nuntă. A lui, nu a mea. Nunta, vreau să zic. În anii ce urmară l-am văzut frecvent zâmbind, de regulă când avea de dat veşti proaste, uneori îmi dădea prin gând să mă enervez, dar mă cam prinsesem că nervii mei contau puţin spre deloc. Mai degrabă deloc. Nu mai spun că, spre a mă căli în meserie, mi-a dat o clasă de real, vreo cinci de mecanică şi electrotehnică şi tot seralul. Ia de-aici, frate-meu!

Mai trece olecuţă de timp şi – zic – hai să facem şi noi un mândru urmaş, ca să aibă cine moşteni sărăcia. Ori că eram eu tânără, ori că era bun antivomitivul ăla, emetiral, cert e că de la şcoală am plecat să nasc. Nici nu ştiam că puteai să-ţi iei concediu prenatal, nu-mi spusese nimeni nimic în acest sens şi nici nu mă întrebase nimeni dacă, date fiind condiţiile, îmi prieşte să fac 28 de ore, să stau la şcoală de dimineţa până seara cu câte două-trei ferestre (se învăţa în schimburi) şi să merg la examene finale şi în vară, şi în toamnă, toate patru în deplasare. Nu-mi mai amintesc unde am poposit în anul acela pe post de corector, dar în toamnă am fost sigur la Nucet. Mi-amintesc bine asta, pentru că mă apropiam de a noua lună de sarcină (pe 25 septembrie aveam să duc la capăt şi trebuşoara asta), afară era foarte cald, burta era uriaşă, antiperspirantul Vichi nu se inventase, iar eu am zis că-mi voi da obştescul sfârşit pe tren  (nu eram aşa de importantă încât să mă ia şi pe mine cu vreo maşină, ca pe alţi colegi de corectură, sau poate nu venise încă moda asta, nu mai ştiu exact).

Trebuie să mulţumesc statului român de atunci, condus parcă de Iliescu; el, statul, ştia bine că femeile, cu excepţia câtorva nesuferite, se îngraşă după naştere, aşa că după trei luni de stat cu bebe o luam de coadă, la serviciu adicătelea. De nervi nici nu putea fi vorba şi nici de vreun favor, deci înapoi la ore cu nemiluita, la mâncat în contabilitate, direct din borcan, la frigul crâncen din liceu şi la zâmbetul de personaj negativ al lu’ nea directorul. Cum anul acela aveam patru clase terminale şi era al doilea când se dădea oral la bac (examen-examen, nu cretinismul ăsta de azi), am ajuns rapid la silueta dinainte de sarcină.

Prin mai, ca să nu mă plictisesc, am avut inspecţie pentru definitivat. Nu m-am agitat prea tare, căci fiică-mea a binevoit să facă bronşită astmatiformă, combinată cu amigdalită, aşa că trebuia salvat întâi copilul şi abia apoi lecţiile. Au fost ambele rezolvate. Bifat. În vară am finalizat deful prin examen, după vreo două luni în care am învăţat de-am rupt, cu Andreea dată pe picioare cinşpe ore din douăzeci şi patru, că zici că înnebunise, urla continuu, parcă ştia că am treabă. Aşa se face că la 1 septembrie, când am revenit din concediu, eram mai obosită decât la terminarea şcolii. Culmea e că nu m-am enervat deloc, poate fiindcă             n-avusesem timp şi fiindcă, oricum, n-aveam pe cine să-mi vărs nervii. Nici de plâns n-am avut cui să mă plâng, deoarece mama mi-a comunicat că, după douăzeci de ani de lucru pe schimburi, doi copii şi-o casă de ţinut, să cânt eu la altă masă, că ea nu deţine dispoziţia necesară să mă asculte.

Oricum, anii aceia de început au însemnat zile şi nopţi de studiu, zeci de planuri de lecţii, străbunicile pompoaselor proiecte didactice de astăzi, luptă (nedreaptă) cu timpul în general şi cel de predare în special, chiar şi lecţie deschisă la cerc pedagogic în al treilea an de meserie, prilej cu care am priceput cam ce simte un soldat antrenat câteva săptămâni şi trimis apoi în prima linie, carne de tun. Iarăşi am fost călmuţă, că oricum nu rezolvam nimic fiind necălmuţă. Aveam colegi de catedră experimentaţi, oameni ştiutori de carte, minunaţi în multe privinţe, dar care m-au lăsat să mă descurc cum oi putea, pe motiv că nimic nu valorează cât experienţa proprie de combatant. Aşa că nu mi-a spus nimeni cum arată un plan de lecţie, cum se face o planificare sau o programă de opţional, cum se corectează la examene, nimic. Şi când mă gândesc că azi există profesori-consilieri, mentori, Yoda-profesori, guru-profesori etc., ca să fie bine să nu fie rău. La mine şi la cei din generaţia mea au fost burta-pe-carte-profesori. Punct. Literatură, gramatică, universală, nimic n-am sărit, ba am fost şi ani întregi vioara a doua, adică predam literatură universală la clasele unde colegii mei făceau literatură română, că – mi-au zis – dacă nu pui osu’ la muncă în tinereţe, atunci când? Dacă ar mai trăi, le-aş spune că mă simt, în linii mari, ca la douăzeci şi cinci de ani şi că din punctul de vedere al pusului de os la muncă nu e nicio diferenţă, dar că nu prea mai contează din moment ce n-ai juma’ de normă la salubrizare şi nu strângi gunoaie prin târg, nu faci importante proiecte în care produsele finale sunt acuarele şi materiale despre gastronomia românească, iar lipsa de talent la desene pe asfalt atârnă greu la CV. Plus că n-am deloc înclinaţii spre pălării gânditoare, acvarii, RAI-uri, cvintete, galerii vizitate şi alte d-alea. Poate fiindcă nici dracu’ nu le cere aşa ceva copiilor la examene; în plus, chiar am treabă şi am trecut de mult de vremea jocurilor gratuite. Dar ce ştiu eu? Sunt doar o semi-băbuţă, bună eventual la completat diplome, deşi cu noile reguli DOOM n-ar fi exclus să şi greşesc câte ceva.

Una peste alta, tocmai fiindcă mi-am ţinut nervii în frâu, trei domni minunaţi m-au învăţat trei lucruri la fel de minunate (acu’ să nu mă bănuiţi că nu ştiu ce-i ăla pleonasm; ştiu, dar nu-mi mai pasă, că are şi bătrâneţea avantajele ei). Domnul Dumitrache m-a învăţat că în afară de mine nimeni nu ştie unde trebuie să se termine lecţia pe care-o predau, deci nici acela care mă inspectează, domnul Făgărăşanu m-a avertizat că atunci când eşti în treabă toţi te-ntreabă, apoi nu-şi mai aduc aminte de unde te cunosc, iar domnul Solomon mi-a zis, în vreme ce sufla fumul de ţigară în cancelarie, nu pe trotuarul din faţa şcolii, că n-are niciun rost să te agiţi prea mult, fiindcă oricum nu va fi niciodată bine ce faci. Dumnezeu să-i odihnească pe-acolo pe unde sunt, că mare dreptate au avut.Vedeţi cum e? Decât mii de sfaturi pentru gospodine… pardon, pentru profesori tineri, mai bine câteva cuvinţele pe care să nu le uiţi toată viaţa. A, să nu uit. Acuşica, la vârsta a doua spre a treia, pot să-mi permit să mă mai enervez din când în când; prea am fost calmă la 20, 30, 40, chiar 45 de ani. Păi nu?

MIHAELA  MARIN  este profesoară la Colegiul Național  „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște, o rafinată moralistă și eseistă, iubitoare de limbă și literatură română…