- RAINER MARIA RILKE
REGELE LEPROS
Pe frunte-i fu şi mai vădită lepra
ce,-apoi, şi sub coroană-i s-a ivit;
întreg regatu-i se-afunda-n funebra
sluţenie anevoie de privit,
pe când curtenii se holbau la cazna
celui părând, legat în groase funii,
c-aşteaptă biciul… N-o luau, însă, razna,
de rău vorbindu-şi regele, niciunii. –
De neatins părea că-i e coroana
prin chiar acest nou privilegiu: rana.
- VICTOR HUGO
VÂNĂTOAREA BURGRAVULUI
Murea de râs, în grota-i hirsută, un vechi faun. (SEGRAIS)
„Oblăduie-ne-n vânătoare!
Oare,
Nu-ţi suntem, sfinte Gottfried, buni fii?
Fii
„Cu noi, şi fac mărturisire,
Sire,
Că-ţi facem, din mai vrednic bazalt,
Alt
„Mormânt; item, o bogăţie,
Ţie,
De corn îţi dăm, din cel mai frumos
Os,
„Şi uranisc din grea brocardă, –
Ardă
Zece lumini, sub el, de alb seu!
Eu
„Mă jur pre capul fiecărui
Cărui
Al VI-lea burgrav Alexis
I-s.”
Pe sfintele, cu dulci miroase,
Oase,
Într-astfel jură vechiul burgrav,
Grav.
„Pajule, tolba! Iar pre zmeul
Meu îl
Înşauă bine peste valtrap!
Trap,
„La curtea contelui, menzile!
Zi-le
Că-i aşteptăm: ni-i haita-n tumult
Mult.
„În cinstea oaspelui ilustru,
Lustru
Fligornilor, arcaşi, bravi soldaţi,
Daţi!
„Îi vreau, la masa cu cerbi proaspeţi,
Oaspeţi,
Diseară, stolnice, doar pre ei!
Ei,
„Şi-acum, la drum! Mai viu, înceată
Ceată,
Şerbi hoţi şi voi, nepotlogari
Ogari!”
Din şa, pe juna Isabella,
El a
Văzut-o, veselă,-n rămas bun…
Un
Ciopor de domni cu inimi calde,
Alde
Baroni şi seneşali, în câmp lin;
Plin,
Apoi, de slugi şi popi nevrednici,
Vrednici
Să lase,-n schimb, de vlavie scurşi
Urşi;
Bez măscărici, copii de casă,
Ca să
Dea sprijin doamnelor din trăsuri,
Suri
Dieci… Pe cai! Burgravu,-n surlă,
Urlă
Chiar el. – Fugiţi de domnii acerbi,
Cerbi!
Mai dùşman în împărăţie,
Ţie,
Cerbime, nu îţi e, de rang ’nalt,
Alt
Decât burgravul! – Ci tăiată,
Iată,
Li-i calea de un demn să-l faci ’erb,
Cerb!
„Sio, câini şi oameni! Un tezaur,
Aur
Şi-argint, în schimbul arborelui
Lui!
„Castelu-mi pre un cerb! – Trofee,
Fee
A silfului ce zboară-n văzduh,
Duh,
„Dă-mi coarnele-i! O, tu, stăpână
Până
Şi-a porcului mistreţ cu urât
Rât,
„Ce-i dăruie Fecioarei preuţi,
Eu îţi
Dau, zână a pădurii, în dar,
Dar
„Fă-mi mâna, roabă ţie,-n stare,
Tare
Şi grea, să-l dea, cât e de vânjos,
Jos!”
Burgravu,-n râvna lui sperjură,
Jură
Pe Vânătorul Negru, – încât
Cât
Pe ce să-l prindă haita strânsă;
Însă,
Nevolnică să-l ţină în şah,
Ah,
Îl scapă! După care, turma
Urma
I-o ia, tăind-o printre,-nspre culmi,
Ulmi.
Adio, pajişti verzi, coline
Line,
Grădini în floare,-ngrădituri vii,
Vii!
El intră în pădure-adâncă,
Încă
Nevătămat, cu muget bovin.
Vin,
Din câmp, câini cărora calupul,
Lupul
Li-l pizmuie, – şi călăreţi grei;
Ei
Pe iepe care (cu ham galben,
Albe,-n
Galopuri, – os de crunt armăsar)
Sar,
Din goană, dâmburi şi hârtoape, –
Ape
Trecându-le, când pinteni, din trup,
Rup.
Minţit de goarnă, el pătrunde
Unde
Nici soarele. – Copoii,-n atac,
Tac,
Dar scurmă… Iar când corn răsună,
Sună
Din nou, – mai ai, nevolnic plotun,
Un
Biet sorţ, şi-atât, să-nşeli poghiazul:
Iazul
Cu tulburi ape, ce mi te sorb,
Orb.
Greu încolţitule, te-afundă!
Undă
Din care-ai luat o gură abea,
Bea!
Fligorni nu-i dau repaus ùrdiei;
Surd, ei,
Ţi-ajung pe fund: un zumzet abea.
Bea!
Din crâng, arcaşii ageri, tăul
Tău îl
Ţintesc. – Băuşi o vadră abea;
Bea!
I-adastă, pre ei toţi, agapa!
Apa
Te mai ascunde-n verde murdar;
Dar
Alaiul lacom te inundă
’N undă,
Din care, pe sub rugi de măcieşi,
Ieşi.
Nădejdile-ţi, de-acu,-s pierdute.
Du-te
La moarte,-n ceasul cel descrescând,
Când
În van ai bun miros şi glesne
Lesne
Alergătoare, – iar nici Sân-Marc,
Arc
Din cale-ţi abătând, pe cerber,
Cerbe
Rănit, nu-l poate ţine în frâu, –
Râu,
Când verşi, de sânge, şi te-adastă
Astă
Câinime şi şerbi cu, pe sub crăngi,
Răngi.
Fanfara cântă, mai sonoră
’N oră,
Căderea-ţi printre vane rumori.
Mori!
La cină, le vei da, tributuri,
Buturi
Şi hălci, iar măruntaiele,-n dar.
Dar
Eşti răzbunat. – Austriaca,
Iaca,
Înşeală un bărbat cam prea nins;
Ins
Care culege, pe coclauri,
Lauri
Mai scumpi decât într-un uzurpat
Pat.
Şi,-n timp ce tu, sub fagi şi sângeri,
Sângeri,
De către ea, lui biet Alexis
I-s,
Pe fruntea-n riduri suprapuse,
Puse
Lungi coarne. – ’Ncât, pe când, în castel,
El
Şi ceilalţi, carnea ta jertfi-vor,
Fi-vor
Nu unul doar, ci – cerbi amândoi –
Doi!
Ianuarie 1828
- BERTOLT BRECHT
CÂNTECUL FETEI DE STRADĂ
[O parafrază]
Eu, domnii mei, de pe la şaişpe ani
Mă aflu-n slujba dragostei pe bani
Şi-am învăţat, din om în om,
Pe propria-mi piele,
Mai bune şi mai rele: ăsta-i jocul,
Dar am uitat şi multe dintre ele.
(La urma-urmei, sunt şi eu un om).
Noroc că totul curge ca o apă:
Şi dragostea şi-amarul au trecut.
Unde ţi-e lacrima de-aseară, din pleoapă?
Unde-i zăpada anului trecut?
Ştiu, pe măsură ce trec anii dulci
Ţi-e tot mai la-ndemână să te culci
Cu unul şi cu altul; dar,
În ani şi ani,
Şi harul cărnii seacă, dacă-l drămui
În fiecare zi, pe gologani.
(La urma-urmei, seacă orice har.)
Noroc că totul curge ca o apă:
Şi dragostea şi-amarul au trecut.
Unde ţi-e lacrima de-aseară, din pleoapă?
Unde-i zăpada anului trecut?
Altminteri, nu-i uşor să converteşti
Plăcerea-n mărunţiş, nici chiar când eşti,
Expertă-n treaba asta, —
Şi-ţi ia ani
S-o faci… Iar între timp, îmbătrâneşti.
(La urma-urmei, n-o să fii tot proasta
Care erai la şaisprezece ani.)
Noroc că totul curge ca o apă:
Şi dragostea şi-amarul au trecut.
Unde ţi-e lacrima de-aseară, din pleoapă?
Unde-i zăpada anului trecut?
- FRANÇOIS VILLON
BALADĂ & RUGĂCIUNE
Sfânt ctitor de podgorii, tată Noe,
Şi,-aşijderi, dumneata, bătrâne Lot
Ce te-ai culcat, dintr-a lui Àmor voie,
Cu-a tale fete, beat fiind de tot
(N-o spun ca să te-nvinui, – nu-s bigot),
Şi tu, Arhitriclin, ce n-ai alt har,
Găsiţi-i, rogu-vă, în cer un lot
Ălui de-mi fu jupânul Jean Cotart.
Era din viţa voastră; anevoie
Găsi-veţi un mai vrednic strănepot;
Bea vinuri scumpe, neavând nevoie
De gologani, ca orişice netot;
Nu i-a rupt nimeni cana de la bot
Acestui brav sugaciu de nectar;
Nu-i staţi de-a doua, eu aşa socot,
Ălui de-mi fu jupânul Jean Cotart.
Din faţă de-l priveai, sau dinapoie,
Ştiai că-i el, ce, parcă, de-a înot
Venea acas’, – cucuie, într-o joie,
Făcându-şi, mari, când dase într-un ciot;
Pe scurt: un stâlp de crâşmă mai devot
Ca el, şi mai de-aievea, afli rar;
Deschideţi-i al raiului chivot
Ălui de-mi fu jupânul Jean Cotart…
Carele, Prinţe, cum că „Nu mai pot
De sete!”-o tot ţinuse. – Fă tu, dar,
Să nu-i mai iasă limba de un cot
Ălui de-mi fu jupânul Jean Cotart.
- EUSTACHE DESCHAMPS
(1346 – 1406)
BALADĂ
Nu-i fir de violetă sau micsandră,
Nu-i arbore, nici tufă de măceş,
Nu-i doamnă-n floare, nu e copilandră
Îmbobocind în alb ca un cireş,
Nu-i ins, mai cu păcat sau fără greş,
Nu-i nimenea,-ntre cei care se nasc,
Să nu devină gârbov, ştirb şi flasc,
Nevrednic, ca un hârb, de nici o stimă, –
Batjocurile anilor ne pasc:
Juneţea-i zâmbet, bătrâneţea – schimă.
Suavă,-n mai, grădina, şi puiandră,
O culcă vânt sau grindini într-un peş,
Făcând dintr-o petală o buleandră, –
Din, scump, covorul pajiştei, un preş;
Dau, om şi pom, acelaşi greu peşcheş:
Ajunge unul hoit, iar altul vreasc.
Când nu te stoarce vremea, ca un teasc,
Năprasne sau boleşniţi te suprimă
Şi pieri ca, în văzduh, un palid bleasc:
Juneţea-i zâmbet, bătrâneţea – schimă.
De ce, atunci, nici dalba copilandră,
Nici doamna-n roz ca floarea de măceş,
Nu vor să aibe-o inimă mai tandră
Faţă de cela ce li-i megieş
Prin moartea ce-o să-l schimbe într-un leş
Sau, şi mai rău, într-un nevolnic flasc?
Cei ce iubesc, prin dragoste renasc,
Cei care nu-i dau curs, comit o crimă
De lezamor, – pe care o demasc:
Juneţea-i zâmbet, bătrâneţea – schimă.
Închinare
Se cade, Prinţe,-n timpul cel neflasc,
Să scaperi ca oţelul adamasc,
Urmând ca, după, să te laşi de scrimă, –
Să stai în teaca ta când ajungi flasc
Şi-amorul nu-i decât un vis fantasc:
Juneţea-i zâmbet, bătrâneţea – schimă.
- CHRISTINE DE PISAN
(1364 – 1439)
Sunt singură şi-aşa am să tot fiu,
Sunt singură, povară grea m-apasă,
Sunt singură şi greu mi-i în pustiu,
Sunt singură-n iatac, ca şi la masă,
Sunt singură şi nimănui nu-i pasă,
Sunt singură şi cum să scap nu ştiu,
Sunt singură, fără de soţ rămasă.
Sunt singură şi,-n jur, nimic nu-i viu,
Sunt singură de parcă nu-s acasă,
Sunt singură în zori şi-n ceas târziu,
Sunt singură în orice loc din casă,
Sunt singură la prânz şi după-masă,
Sunt singură şi plânsul greu mi-l ţiu,
Sunt singură, fără de soţ rămasă.
Sunt singură oriunde-ar fi să fiu,
Sunt singură, că ies sau nu din casă,
Sunt singură ca niciun lucru viu,
Sunt singură, uitată şi retrasă,
Sunt singură,-n singurătate crasă,
Sunt singură,-n odaie-mi, ca-n sicriu,
Sunt singură, fără de soţ rămasă.
Acesta, Prinţe,-i strigăt în pustiu,
Sunt singură ca monahina-n rasă,
Sunt singură şi chinu-mi, doar, e viu,
Sunt singură, fără de soţ rămasă.
- PIERRE GRINGORE (1475-1539)
STRIGAREA PRINŢULUI PROŞTILOR
Proşti şui, Proşti d’ăi cu minte, Proşti boieri,
Proşti târgoveţi şi Proştii de oieri,
Proşti fleţi, Proşti şmecheri, Proşti de soi, Proşti josnici,
Proşti casnici, Proşti umblând după muieri,
Prostuţi de astăzi, Prostănaci de ieri,
Proşti îndătătnici, Proşti berbanţi, pidosnici,
Proşti leneşi, Proşti pe faţă şi Proşti dosnici,
Al vostru Princep, Jocurile sale,
Le va juca, de Marţea Grasă,-n Hale.
Prostuţe doamne, proaste demoazele,
Prostimea de-orice vârstă ce, cu zel, e
Anume pentru tot ce-i masculin, –
Proaste-ndrăzneţe, toante, bune, rele,
Gătite foc, greoaie, uşurele,
Cu grijă a le fi merticul plin,
Călcând ca-n străchini au cu pasul lin,
Proaste mici, mari, roşii-n obraz şi pale,
Juca-va,-n Marţea Grasă, Prinţu-n Hale.
Proşti beţivani, iubind câte-un bun lot,
Proşti care,-n zori, scuipaţi scuipatul tot
De peste noapte, Proşti ce-o ţin în chefuri,
Şi Proşti geloşi, şi Proşti ce-i doare-n cot,
Proşti decăzuţi şi Proşti ce-atâta pot:
S-alerge iepurii, Proşti cu fiefuri
Şi Proşti cu, de la doamne,-un soi de lefuri,
Voi, Proştilor din deal şi de la vale,
Juca-va,-n Marţea Grasă, Prinţu-n Hale.
[Proşti proşti, Proşti prostălăi, Proşti prostovani,
Cu,-n gură, câlţi, magiun sau bolovani,
Proşti plini de ei şi Proşti (mai rar!) sfielnici,
Proşti dând în câte-o groapă, Proşti plăvani,
De treabă, arţăgoşi, molâi, avani,
Proşti fără nici un chef şi Proşti chefelnici,
Flaifuşteri, ciocoflenderi, piţifelnici,
Voi, Proştilor din deal şi de la vale,
Juca-va,-n Marţea Grasă, Prinţu-n Hale.]
Făcut şi dat, bând vin din cel mai şui,
Şi pus în ton cu naturala gamă,
De Prinţul Proştilor la Curtea lui, –
Şi iscălit c-un galeş pârţ de damă.
- Rainer Maria Rilke
CÂNTECUL SINUCIGAŞULUI
Aşadar încă o clipită;
funia e veşnica-mi ispită, –
ei mi-o taie.
Deunăzi eram gata şi deja
un pic de veşnicie-mi şi mijea
în măruntaie.
Ei mi-au întins o lingură,
o lingură de viaţă; dar, şi-n comă,
eu nu mai vreau nici una singură
căci nu-mi provoacă decât vomă
şi-o vărs… Eu ştiu că viaţa-i lină
şi bună,-ncât nu ai de ce te plânge,
că lumea e o oală plină, –
dar o-nţeleg cu capul, fără să-mi intre-n sânge.
Pe-alţii-i hrăneşte; pentru ăi ca mine
e toxică… Pricepeţi că-s şi biete
făpturi ce-o scuipă. Un mileniu şi mai bine
m-aş tot supune unei stricte diete.