Fetiţa de aproape cinci ani a unei amice mi-a zis multă vreme “tanti Milalela”, c-o învăţa maică-sa să fie politicoasă şi, citez, să “nu se tragă de şireturi cu cei mari”; pornind de la aceste sănătoase principii, nimicura blondă şi fermecătoare îmi zicea chiar şi “săru’ mâna” când venea sau pleca ori când îşi lua ceva dulciuri din “dulapul cu minuni” situat strategic în bucătărie, la îndemâna tuturor copiilor care ne calcă teritoriul. De vreo jumătate de an am constatat o schimbare; mă strigă “profa” şi-mi zice “salut”, ceea ce mă distrează teribil, mai ales că şi mama ei mă strigă la fel, ca şi cum n-aş avea un nume, şi asta nu de ieri, de azi, ci dintotdeauna. Pentru că fetele îmi spun astfel, cu acelaşi apelativ mi se adresează şi bărbatul familiei, iar eu aştept cu interes să se nască şi cea de-a doua copilă a cuplului (vine acuşi, în mai), ca să văd ea cum mi-o spune când o deprinde “arta conversaţiei”, deşi sunt convinsă că tot profa voi fi şi de data aceasta.

Pentru că nu puteam ajunge la o programare făcută la cosmetică, am rugat-o pe drăgălaşa de-acolo să mi-o schimbe, aşa că ea a luat agenda şi a notat altă dată, scriind lângă “profa” şi zicând că aşa sunt trecută şi în agenda telefonului. “Păi pe celelalte profesoare cum le treci, soro, nu ne încurci?”, mi-am arătat eu nedumerirea, dar am aflat că doar eu sunt profa, restul sunt trecute cu numele din buletin, ca să zic aşa. Numele meu este Profa, mi-am spus…

Într-o zi, pentru că mă petreceam cu fiică-mea şi ea nu avea chei, i le-am lăsat la magazinuţul nostru de cartier, iar vânzătoarea le-a vârât într-un plic, ca să nu le rătăcească, şi a scris pe acesta tot “profa”. “Să trăiască profa!” – îmi strigă nenea de la aprozarul pe lângă care trec zilnic şi-mi face un semn amical cu mâna. Pentru cel mai bun prieten al soţului meu, pentru nevasta lui şi pentru tot neamul lor, indiferent de sex şi vârstă, sunt – de asemenea – profa, iar soră-mea – când nu-mi zice “doamna dirigintă” (deloc nu pricep de ce) – foloseşte deseori adresarea asta. Fetele cu care fac consiliere metodică îmi spun la fel când discută între ele despre mine, foştii elevi vin să mă vadă peste ani şi mă întreabă, invariabil, “Ce mai faceţi, profa, cum mai merge treaba?”, iar una dintre elevele de acum vreo cincisprezece ani, astăzi profesoară de engleză, colegă de cancelarie şi proaspătă mămică, mi-a mărturisit că ea nu-mi poate spune altfel; “Ce vrei, e profa mea”, îi zice zâmbind unei alte tinere colege, “Asta nu se poate schimba”.

Da, asta nu se poate schimba. Pentru mulţi, mulţi oameni rămân “Profa”, termen care mi-a înlocuit numele şi care spune ceva despre mine şi despre modul în care sunt percepută. Mă bucur că nu sunt nici “doamna profesoară”, nici “aia de română”, fiindcă prima dintre sintagme sună rece, iar cealaltă este lipsită de orice consideraţie; mi-ar fi displăcut şi mai mult dacă aş fi fost “doamna profesor”, asta aşa, că mi-am amintit că ştiu pe cineva care ţine în mod expres să i se adreseze lumea cu apelativul “doamna director”. “Profa” sună bine, e un cuvânt în acelaşi timp cald şi rece, implică în egală măsură o apropiere şi o depărtare, e o recunoaştere a ceea ce sunt şi am realizat în toţi aceşti douăzeci şi cinci de ani de învăţământ, dincolo de diplome şi tot felul de hârţoage seci, care nu suflă o vorbă despre omul din spatele numelui.

Acum vreo câteva zile  mă plângeam mamei  de blondină fermecătoare de care aminteam mai sus că am obosit teribil, că nu mai găsesc resurse de a ţine piept sistemului în sine şi că regret că nu m-am apucat de altceva. “Profa, sunteţi într-o fază proastă şi atât. Dacă aţi putea s-o luaţi de la capăt, aţi alege acelaşi drum”. Cred că este adevărat, aş lua-o de la capăt, deoarece asta ştiu să fac bine; profesoratul este o meserie de vocaţie, nu ajunge să bagi în capul unor copii nişte informaţii, este insuficient să predai şi să asculţi, mai trebuie ceva în plus. Simţul umorului, de exemplu, asociat cu toleranţă, răbdare cu carul, empatie şi extraordinara putere de a  uita de toate problemele tale atunci când deschizi uşa clasei. Trebuie să ştii când să ierţi şi când să pedepseşti, când să ironizezi şi când să n-o faci, când să ataci o anume problemă şi când  s-o laşi moartă-n păpuşoi. De fapt, este cam ca într-o căsnicie sau ca atunci când locuieşti cu soacra (m-a ferit Dumnezeu, dar zic şi eu); e drept că şi soţul, şi soacra sunt mai greu educabili decât elevii, deci trebuie să-ţi faci nişte proiecte didactice de consiliere familială şi să urmăreşti pas cu pas etapele lecţiei, începând cu captarea atenţiei. Mă trezesc uneori vorbind soţului sau fiicei mele ca de la catedră şi nu m-aş mira ca, într-o bună zi, să-mi zică şi ei tot “profa”. Până la urmă nici nu ar suna foarte ciudat, căci am stabilit că pentru mine este o mare diferenţă între a fi o profă şi a fi o profesoară.

MIHAELA  MARIN  este profesoară la Colegiul Național  „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște, o rafinată moralistă și eseistă, iubitoare de limbă și literatură română…