Ce s-a întâmplat anul trecut?

Coridoare prelungi, coloane, decoruri grandioase, covoare care absorb, în moliciunea lor, sunetul pașilor care le traversează, un spațiu repetitiv, ermetic, dar în mod continuu surprinzător prin prețiozitate… astfel se deschide spre a te închide, aproape imperceptibil, universul filmului care m-a captivat.

La un prim nivel, din punctul de vedere al privitorului obișnuit cu o peliculă narativă, cu o scurgere firească a timpului, cu relații observabile între cauze și efecte, experiența va fi una destul de statică, poate chiar plictisitoare. Nu știi concret ce se întâmplă, când se întâmplă sau dacă se întâmplă cu adevărat ceva. Depășind aceste prejudecăți, pelicula este încântătoare din punct de vedere vizual, rolul imaginii nefiind acela de a descrie o lume, ci de a crea una. Am descoperit cu surprindere faptul că, în orice moment aș fi oprit filmul, aveam în fața ochilor un cadru pictural, cu o compoziție atent gândită, în care jocul de lumini și umbre dădea naștere unei atmosfere pe cât de greoaie, pe atât de ademenitoare. Probabil că producătorii au ales ca pelicula să fie alb-negru tocmai pentru a accentua aceste senzații.

Personajele în sine, prin gesturile oferite privitorului ca un strop cadru, par a deveni elemente arhitectonice, imobile, decorul părând, deseori, mai animat. Un aspect interesant este că protagoniștii își definesc identitatea exclusiv prin raportarea la spațiu, dar și mai interesant este că ei nu au nume. Desfășurarea filmului poate fi asociată unei narațiuni la persoana întâi, din perspectiva bărbatului, cu toate că discursul este mai degrabă poetic, cu puternice accente suprarealiste.

Din punct de vedere logic este inutil să căutăm un sens, dar dacă reușim să ne plasăm în planul visului, în care regulile sunt cu totul altele, procesul la care asistăm este asemănător unei pătrunderi în subconștient. Pretextul acestei psihanalize este presupusa legătură amoroasă pe care două din cele trei personaje se presupune că ar fi avut-o cu un an în urmă. Femeia pare să nu-și amintească sau pare să nege în majoritatea timpului, însă are momente în care imaginile păstrate în memoria sa coincid cu cele descrise în amănunt de bărbat. Este un joc al subiectivității, al încercării de a convinge și de a se convinge de adevăr. În această lume, în care adevărul este incert, găsirea unor răspunsuri devine mai puțin importantă decât formularea întrebărilor. Nu are sens să căutăm explicații, fapt care ar duce la pierderea esenței, filmul având valoare în sine, nu prin mesajul pe care îl poară, ci datorită faptului că limbajul pe care îl alege pentru a comunica este universal, cel mai vechi din lume: imaginea.

Pentru mine, pelicula a fost o experiență senzorială pură, ce poate fi gustată pe deplin prin renunțarea la rigiditatea conștientului, printr-o permeabilitate către cele mai profunde și arhaice trăsături ale omului în genere, fără presiunea culturii, a logicii, a obișnuinței.

Bineînțeles, nu putem nega faptul că această creație deschide numeroase opțiuni de interpretare, toate la fel de valabile, toate la fel de nesatisfăcătoare până la capăt, uneori contradictorii. Inclusiv alegerea stilistică de a filma o scenă din mai multe unghiuri oferă un indiciu asupra multitudinii de chei de interpretare posibile: ideea că personajele se află în purgatoriu, o asociere cu mitul lui Orfeu și Euridice, un joc al imaginației sau al amneziei sunt doar câteva dintre ele.

Un film labirintic, tenebros în modul cel mai atrăgător, atât prin imagine, cât și prin concept. Un joc al ipostazelor, al subconștientului, în care granița dintre amintire, vis, imaginație și timpul prezent se diluează, astfel a fost pentru mine L’Année dernière à Marienbad.

Este o experiență care merită trăită personal, cuvintele neavând capacitatea să cuprindă decât o mică parte din universul Marienbad.

ERICA OPREA e studentă la UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de Carabella…