După mitingul PNL şi reacţiile celor din alte partide, după clipul penibil în care doamna Gorghiu spunea că Liviu o să-i pape copilului pacheţelul şi o să-i fure tema (el sau Ponta, n-am fost prea atentă), după replica la fel de penibilă în care Ponta scoate un salam săsesc dintr-o straiţă lângă Masa Tăcerii, am simţit nevoia să revăd pentru a patra oară „Midnight in Paris”, că ştiţi cum e, fiecare supravieţuieşte cum poate la prostie şi demagogie, la intemperii şi diete. Enumeraţia poate uimi, termenii ei par a nu avea legătură între ei, dar pentru mine ei sunt în perfectă potriveală, deoarece prostia şi demagogia au devenit universale (a se vedea alegerile din SUA, la fel de… rococo – asta mi-a venit, asta am scris – ca şi alea din Moldova), iar ploile, vântul şi cura de slăbire mi se par la fel de insuportabile, ca să nu zic eu acu’ de-a dreptul naşpa.

Revenind la film, este acolo un personaj cam aiurit şi ciudat pentru cei din jur, care iubeşte anii ’20 cu tot ce-au însemnat ei: moda fringe, maşinile elegante şi cam lente, artiştii boemi şi poveştile lor de amor, petrecerile cu şampanie şi caviar, impresia că timpul e mai aşezat, mai binevoitor cu oamenii. Pentru că e un film, nu realitatea cea tristă, oamenilor buni li se-ntâmplă lucruri bune şi flăcăul cel visător e luat în fiecare noapte de o maşină stranie şi dus în lumea dragă lui, unde-i întâlneşte pe Hemingway şi Fitzgerald, pe Dali şi Picasso, pe Gertrude Stein şi mulţi alţii, între care şi pe una dintre iubitele lui Picasso, Adriana. Dimineaţa, tânărul pare celorlalţi şi mai ciudat, iar un snob din cercul lui de cunoştinţe spune că nostalgia după alte timpuri e un semn de inadaptabilitate şi de teamă de-a trăi în prezent. La replica asta m-am făcut mică în fotoliu. O fi aşa, n-o fi aşa? E nostalgia bună sau este ceva bad, bad, bad?

Am stat, am rumegat atent replica (mi-aş fi dorit să am patru stomacuri, că e grea hrana asta) şi am decis: nu e nimic rău să fii nostalgic, e chiar firesc, că trebuie să ai ceva zărgheală în căpuţ să-ţi placă lumea în care trăieşti şi pe care o cunoşti bine, prea bine. Dacă te ajută să treci mai uşor peste mitingăreli de cacao şi clipuri de campanie mai proaste decât reclamele tv (iată că e mereu loc de mai rău), peste ziua de salariu în care te întrebi ce mama Ana păcate ispăşeşti şi de la câte neamuri, peste miile de pericole ce te pândesc în fiecare zi – de la traversarea străzii pe zebră la salmonela ascunsă în produse garantate ca proaspete şi minunate – etc., etc., ei bine, atunci trăiască nostalgia!

Eu cred că nostalgia se leagă de două perioade de timp: cele pe care nu le-ai trăit niciodată, dar ţi le-ai imaginat ca grozave, sau cele pe care le-ai trăit cândva şi au devenit fabuloase pentru că au trecut cu tot cu tinereţea ta sau, mă rog, cu vârsta ta de atunci. Când eram gimnazistă, mă terorizau culegerea lui Gheba, proful de mate, pronumele şi adjectivele pronominale, orele de lucru manual cu broderiile, împletiturile şi butonierele unei tanti care nu voia neam să priceapă că nu toată lumea are talente d-astea, aşa cum nici tovarăşul de sport nu accepta să rămâi călare pe capră sau atârnat-paralizat pe spaliere. Mă gândesc însă cu nostalgie la vremurile alea, poate fiindcă acum mă doare-n cot de Gheba, pronumele şi rudele lor le ştiu, iar să rămân pe capră sau spalier ar însemna să mă pot mişca până la ele. La fel, mi-e dor de vremurile când eram liceană sau studentă, pentru că atunci mama şi tata erau tineri şi sănătoşi, eu încă mai credeam că tot ce zboară se mănâncă, salamul cu soia nu îngrăşa prea rău comparativ cu ăsta cu E-uri, iar soră-mea încă mai făcea prăjituri, chit că la bază stătea margarina Unirea, cumpărată când şi când, după ore bune la coadă, unde se socializa din greu şi se afla tot ce-i nou prin cartier, deşi nu existau “Cancan” sau “Spy”. Uite, am aşa, o nostalgie, până şi după acum vreo zece ani, când mai credeam încă în reforma învăţământului şi o leafă decentă. Presupun că peste alţi zece ani voi simţi nostalgie după ziua de azi, când sper că voi apuca să ies la pensie şi să zugrăvesc dormitorul.

Buuun! Mai departe cu filmul… Tânăra iubită a lui Picasso, Adriana cea drăgălaşă, şi-ar dori să trăiască în Belle Epoque, aşa că o trăsură din alt timp o duce acolo şi ea este fascinată să-i întâlnească pe Degas şi Monet, a căror propunere de a rămâne să facă decoruri şi costume pentru un teatru faimos o acceptă. De aici rezultă două lucruri:că nimeni nu e mulţumit cu timpul în care trăieşte şi că periculos nu e să ai nostalgii, ci să rămâi prizonier al acestora.

MIHAELA  MARIN  este profesoară la Colegiul Național  „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște, o rafinată moralistă și eseistă, iubitoare de limbă și literatură română…