Din anul care este pe cale să se spargă în cioburi mai mari sau mai mici, mai tăioase sau mai rotunjite, mai colorate sau negre-fumurii am păstrat câteva bucăţele drept hrană pentru zile rele, eventual din alea cu dietă strictă; unele sunt dulci-acrişoare, altele sunt dulci-amărui, poate că sunt cam mulţi hidraţi, dar cui nu-i plac dulciurile? O.K., or mai fi fiind vreo câţiva nefericiţi care preferă fasolea mung şi lintea fiartă, dar aceştia pot pune peste “bucăţelele” mele niscaiva sos de soia sau de peşte.

*

Matei, nepotu-meu, rozând stiloul în faţa caietului: “Matematica e ca să-i facă pe oameni nefericiţi”. Maică-sa, mai seacă decât o nucă din producţia anului 1985, când avea vârsta de acum a copilului: “N-ai tu probleme d-astea, că nu ştii boabă de matematică.” Abia mă abţin să n-o apostrofez: “Nu, zău, pe bune?”

*

Acelaşi copil, auzind în pauza de la un concert “Under presure”: “Naşa, asta e de la Minioni”. Peste câteva minute, fredonând “It’s a kind of magic”: “Asta nu mai ştiu de la ce film e“. Trebuie acţionat, îmi zic. Şi repede.

*

Mama îşi dă ochii peste cap spre tata: “O să mă bagi la nebuni într-o zi!” “ Dar de ce, dragă?”, întreabă el de pe acoperişul casei, alunecos ca naiba de la burniţa ce cade. “Nu vezi că am fes?” Şi două stenturi, şi tensiune, şi coxartroză, ca să nu mai amintesc de cei aproape optzeci de ani. “Lasă-mă cu bălării d-astea”.

*

“Tu ce-ai fi făcut în situaţia asta când erai tânără?” – mă întreabă fiică-mea. Dacă zicea “mai tânără”, îi răspundeam; aşa, îmi vine să-i dau una peste cap. Copiii ăştia n-au pic de diplomaţie…

*

Tata îmi expune reţeta lui de viaţă lungă: “Eu şi maică-ta facem împrumut la pensionari, mai mişcăm câte ceva prin curte, prin casă, mai aia, mai ailaltă şi nu ne arde de murit, că avem datorii “. Bun, în cazul ăsta am şansa de-a depăşi suta de ani.

*

Andreea are uneori nişte manifestări ciudate, nişte revolte cu care nu-mi prea bat capul, că-mi ajung ale mele. Mai deunăzi o aud că uite, dacă vrei să vezi luminiţele de Crăciun de la New York, nu poţi, fiindcă te-ar mustra conştiinţa că nu faci sărbătorile cu familia. “ Du-te, soro, lasă mustrările.” “Păi n-am bani”. “Atunci mişcă la mamaie şi bagă nişte sarmale”, îi zic şi îi întind cincizeci de lei, că nu-i ajung banii de tuns. Pentru New York mă mai gândesc dacă-i dau ori ba.

*

Bărbatu-meu prinde o programare la dentist la vreo trei-patru săptămâni după ce si-a rupt o măsea, că e aglomeraţie mare. Doctoriţa îl întreabă: “Cum de-aţi venit? Vă durea?” “A, nu, dar m-am săturat s-aştept să-mi crească alta”. Omul are o perioadă bună, că la câteva zile, căutând un reşou sau aşa ceva, îmi citeşte descrierea unui astfel de aparat: bla, bla,bla şi e foarte silenţios, nu se aude ventilatorul. Uitându-se la mine amuzat: “Nu se-aude poate fiindcă modelul ăsta n-are ventilator?” Din bucătărie se aude vocea Andreei, alterată de juma de ciocolată băgată în gură: “Glume de inginer.”

*

Pisoiul Gică întâlneşte la uşa dormitorului pe căţeluşa Bijulina: “Miau!” – “Mrrr!”, “Miau!”- “Mrrr!”. Se dau nas în nas, apoi pleacă amândoi spre bucătărie, iar eu mă gândesc: “Ǎştia fac guvern de uniune naţională.” La televizor, un miting al nu ştiu cui, strigăte, chestii. “Ǎştia, în schimb, nu fac două parale”.

Aş putea scoate o cărţulie cu fragmente de-astea, softurile ăle mai softuri ar da zero plagiere, succesul ar fi de prima-ntâia şi fata mea cea revoltată ar vedea luminiţele de la New York şi renii lui Moş Crăciun. Din păcate, mă împiedică neşte teze venite peste lucrări, cocoţate ş-astea pe neşte subiecte de olimpiadă, care se zgâiesc ca proasta-n târg la o carte groasă de metodică, fiindcă – se spune pe la colţuri – predăm ca acu’ cincizeci de ani. Adicătelea cam ca pe vremea noastră, când toată lumea ieşea din şcoală ştiind carte şi ţinea minte o viaţă ce învăţase, când iernile erau ierni şi examenele, desigur, examene. Cică nu e bine să nu fie rău, aşa că aştept, ca provocare a viitorului an, să ştiu cum cuantific timpul în care diverşii elevi rezolvă acelaşi exerciţiu, ca să nu mă abat de la cele două ore de teme per zi, cu tot cu muzică şi desen. Trăiască, trăiască şi-florească, florili e dalbe dă tot, la mulţ-i anii şi succesuri multe…

MIHAELA MARIN este profesoară la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște, o rafinată moralistă și eseistă, iubitoare de limbă și literatură română…