Contemplarea vieţii, a activităţilor cotidiene şi meditaţia ce îndrumă spiritul uman spre liniştea protectoare şi dorul de origini constituie elementul creator al scriitorului nipon cu destin trist. Yasunari Kawabata este un scriitor romantic, naturalist, cu accente panoramiste apolinice, cu o filosofie existenţială primară care se lasă totuşi ispitit de înfrângerea vieţii şi la care renunţă tragic fără precedent.

Etapele existenţiale îl propulsează în enigmatica lume a umbrei eterne şi a strălucirilor efemere, tranziţia de la apoteotic la declin influenţând o natură de geniu a ţării Soarelui-Răsare. Yasunari Kawabata este un geniu al literaturii japoneze şi excelează, la nivel structural şi ideologic în crearea unei opere complete, senzuale şi candide, intermitent pătrunsă de perturbatoarele şi nocivele modificări culturale. Linearitatea discursului său, gustul descriptivist static, reflecţiile nostalgice precum şi gingăşia simpatetică pe care o afişează în raport cu personajele sale îl singularizează în universul literar natal.

Totodată, deloc neglijabilă este şi atitudinea lirică asupra unor teme universale cărora natura umană li se subordonează: iminenţa morţii, fidelitatea conjugală, devotamentul patern. Kawabata proliferează idei pe care auditoriul său le acceptă tacit şi le urmăreşte de-a lungul firului narativ dens, fără complexitate al unei specii dificil de integrat în canonicul epic. Firea literară a lui Kawabata destăinuie un idealist resemnat, un observator lucid şi plăcut al exteriorului social, un poet epic al gândurilor şi al existenţei. Multă filosofie nu respiră din operele sale, dar omagiază fragmentar un sentiment critic pe care Kawabata l-a perfecţionat prin îndeletnicirile jurnalistice, prin lecturile unor iluştri europeni care amprentează vizibil stilul său literar.

„Vuietul muntelui” este o poveste a unei familii constituite din membri care fiinţează într-un echilibru stabilit de un conservatorism patriarhal sobru. Acest micro-cosmos armonios este un exponent al tuturor familiilor conservatoare din orăşelul japonez. Kawabata oferă lectorului plăcerea descoperirii fiecărui actor într-un cadru compact, seren, protejat de elementul natural colosal: muntele. Discursul narativ nu surprinde, nu impresionează prin animozitate ori exhibiţionism descriptiv, este o arhivă de gesturi, de acţiuni fireşti. Ogata Shingo – părintele familiei, este un bătrân resemnat, cu o slujbă onorabilă care merge de şase ori pe săptămână la Tokio împreună cu fiul său – Shuichi, călătorind în fiecare dimineaţă cu trenul. Incipitul este un mise en scene agreabil al acestor doi actori, consolidat de o discuţie menajeră, cu referinţe stilistice.

Kawabata schiţează un arbore genealogic pe care-l face uşor de reţinut lectorilor prin evocări biografice, prin episoade care vor recidiva în raţiunea personajelor şi prin simple conexiuni ereditare: băiatul bătrânului – Shuichi – proaspăt căsătorit, îşi înşală deja soţia; fiica bătrânului – Fusako – dispreţuită de acesta de la naştere, revine în casa părintească cu cei doi copii după ani de căsătorie inutili cu un bărbat vicios; soţia bătrânului – Yasuko, mai mare decât acesta cu un an – este soţia înţelegătoare, mama iubitoare şi soacra amabilă, dar este sora primei iubiri – fantasmă – a bătrânului. Armonia familiei est perpetuă în casa bătrânului. Liniştea sa este accentuată de prezenţa nurorii sale – Kikuko, cu o istorie tristă, dar cu destin norocos. Bătrânul, menajat zilnic, pare că nutreşte sentimente paterne mult mai puternice decât faţă de fiica sa naturală.

Spre deosebire de un confrate literar – Junichiro Takizaki – Kawabata dezvoltă o relaţie candidă între socru şi noră, lipsită de obsesii sexuale ori de sacrificii financiare. Dacă la Tanizaki pasiunea pentru noră este recompensată cu bijuterii, cu bunuri materiale oneroase, la Kawabata, analogic, dragostea pentru noră este confirmată patern izolat, spiritual – salutar. Categoric, circumstanţele sunt diferite, iar tipurile umane evocate antagonice, dar poate fi observabilă această apetenţă japoneză pentru iubirea vinovată socru – noră, mai mult decât afecţiune.   Povestea are, poate, o intrigă subliminală. Obiectivul narativ al scriitorului nu este desfăşurarea unei acţiuni antrenante, a unor răsturnări de situaţie dramatice, ci, mai degrabă într-un stil memorialistic, este o ocazie de decătuşare a unei placeri peisagiste, a unor consideraţii critice lejere, a unor sugestii, metafore, simboluri intrinsece care să propulseze discursul din stilul laconic în unul estetic literar.

În acest nucleu al societăţii civile, în care părintele este apărătorul decenţei şi onoarei, Shingo este imparţial. Descoperind că fiul său este infidel, nu poate interveni pentru remaniere, şi nici pentru a dezbina un cuplu, o tânără familie. Influenţa sa poate fi mult mai puternică, dar scriitorul îl conturează mai degrabă ca reflector şi martor, decât ca element cu drept de decizie. Supraveghează serile când fiul său se întoarce acasă şi-şi brutalizează soţia, nu intervine, cunoaşte circumstanţele şi mediul social al amantei fiului său, ascunde faţă de propria soţie faptele dezonorante ale propriului fiu. Şi asta, posibil dintr-o complicitate tacită faţă de rasa masculină dominantă. Precum este observabil, povestea se desfăşoară static. Peisagistic, ea este excedentul unui melancolic trist, a unui romantic tulburat de o lirică necesitate de exacerbare.

Insomniile bătrânului sunt, analogic, tulburările existenţiale ale lui Kawabata. Visul cu morţi, amintirea surorii soţiei, participarea la o înmormântare sunt motive care acordă discursului narativ o notă sinistră, iar metafora sunetului muntelui este un leitmotiv al acestei poveşti despre viaţa şi despre importanţa ei în momentul morţii. „Lui Shingo i se pare că aude picăturile de rouă scurgându-se de pe o frunză pe alta. Şi atunci auzi sunetul muntelui. Nu sufla nicio boare de vânt. Luna era aproape plină, dar în aerul îmbibat de umezeală contururile copacilor de pe munte erau neclare.”Sentimentul sinistru se accentuează căci „vuietul” cuprinde natura umană, o domină, o asediază. „Aducea cu vuietul muntelui în depărtare, dar venea de undeva din adâncuri, un uruit surd al pământului.”

Dacă poate fi interpretat filosofic acest vuiet, mai degrabă un strigăt din adâncuri poate fi sugestia chemării morţii, căci se pare, îl aude numai protagonistul: „Acum câteva nopţi, am deschis obloanele şi am auzit un zgomot ca şi cum ar fi sunat muntele. Iar tu dormeai fără problem”. Mitologic, muntele – leagăn al creaţiei – este deci aici o alegorie a întoarcerii la origini. Strigătul lui este un ordin în faţa oamenilor de a lepăda armura vieţii şi de a coborî resemnaţi în umbrele morţii. „Ajunsese la o vârstă la care cei mai mulţi dintre prietenii lui erau morţi deja.”

Redundantă, ideea morţii care se apropie e transmisă şi de acel vis pe o insulă nelocuită alături de o femeie. Acest gând de detaşare, de alienare, care este completat de prezenţa femeii în alb reverberează sfârşitul, un sfârşit frumos, calm, jovial. Se pare că Thanatos nu părăseşte ambientul personajului. Prin măştile no şi kabuki de la cei doi prieteni ai lui în viaţă ca amintire a unui alt prieten comun defunct, Shingo este posesor al unui accesoriu funerar care-l va identifica ca pe o ţintă ulterioară a îngerului morţii. Dincolo de aceste aluzii fatale, universul familial este unul seren, echilibrat. Moartea şi viaţa par să-şi dispute victimele printre membrii născuţi şi nenăscuţi ai familiei.

Totuşi, acolo unde moartea tânjeşte să asedieze un suflet, apare dragostea. Astfel, „pentru Shingo, Kikuko era fereastra care dădea în afară a unei case mohorâte. Blândeţea lui faţă de ea era o izolare luminoasă. Era felul lui unic de-a avea grijă de el însuşi, de-a aduce o undă de calm în propria viaţă”. O obedienţă respectuoasă o determină de nora lui să-l aprecieze pe Shingo şi să-l menajeze mai mult decât de soţul ei când venea acasă. „Nu fusese nicio femeie în viaţa lui care să-l iubească atât de mult încât să dorească să observe tot ce observa el.

Perspectiva narativă nu dezvăluie numai un spectacol cotidian relevant pentru mediul familial japonez, ci şi un tablou artistic în care simbolurile etnice sunt speculate, elementele tradiţionale sunt ilustrate omagial, iar armonia este subliniată de conştiinţa unui conservator melancolic. Shingo este moderatorul spectacolului natural, paşnic al locuinţei sale, este un analist al anotimpurilor, care se identifică prin florile de cireş, prin prunii aromaţi, arţarii roşiatici, prin iţirea crinilor tomnatici la ferestrele trenurilor şi prin sentimentul catharhic al taifunului. Totodată, este colportor al tradiţiei, dar şi membru responsabil al instituţiei familiei care se obligă în virtutea codului civic şi moral să-şi protejeze copiii în defavoarea sentimentului personal. Dincolo de incandescenţa narativului static, discursul capătă valenţe poetice, simulând ambientul romantic, presimbolist.

Actorul este însingurat de incompatibilitatea gândurilor sale dificile, indicibile. Această claustrare premeditată îl aruncă în vertijul ameţitor al impresiilor, suspiciunilor, interogaţiilor infinite. Singura cale – şi remediu – o reprezintă visul. Sub incidenţa visului, spiritul se amplifică, spiritul se explorează şi se identifică. Libertatea din vis este descătuşarea eului, este explorarea sinelui în stare latentă. Un motiv singular şi apreciat în povestea japoneză este oniricul. Redundant şi fantasmagoric, visul este instrumentul care permite nu doar extinderea trăirilor diurne, manifestarea emoţiilor şi eliberarea stimulilor mentali, ci şi eflorescenţa creativă a scriitorului. Kawabata este influenţat de teoriile şi experimentele freudiene pe care le speculează şi le dezvoltă în actul său narativ prin inserţii de natură peisagistică, psihologică, implicând un actor inventiv, flexibil şi transparent. Manifestat ca o defulare a dorinţelor, a raţiunilor diurne, visul este o personificare a voinţei interzise. Acest proces maschează, de asemenea, opinii personale, viziuni lirice nedefinite.

Adesea, elementul oniric se confundă cu realul narativ, interferând prin amintire (memoria este sursa visului, dar explorată sub o altă circumstanţă). Shingo idealizează femininul prin imaginea surorii decedate a soţiei sale, pe care o omagiază metaforic „proaspătă şi curată. Shinano era rece, iar respiraţia ei era albă. Acea respiraţie albă era parfumată cu dulceaţa de fată tânără”. Visul este şi terenul ideilor pure, sentimentale chiar şi al anticipărilor conjugale. Avortul fetei din vis este o pledoarie a liberului arbitru juvenil, avortul nurorii bătrânului este gestul egoist şi salutar cu care femeia îşi apără statutul. Tânărul soţ este protagonist al unui conflict permanent cu tatăl său – un „adolescent dostoievskian” reabilitat care alege în ultimă instanţă fericirea matrimonială. Copilul pe care l-ar fi conceput ar fi fost un generator de amintiri al infidelităţii sale, iar Kikuko a evitat acest efect al suferinţei. De asemenea, o secvenţă simbolică ce prevesteşte sfârşitul care întârzie să apară, visul cu ţânţari şi cei doi Shingo reprezintă o imagine a victoriei asupra fatalismului, asupra morţii care brutalizează individul şi-l sperie pentru a şi-l subordona („Se făcea că era tânăr ofiţer în uniformă. Purta o sabie şi avea şi trei pistoale. Mergea pe o cărare de munte. Cu el era şi un tăietor de lemne… Aprinse o lanternă. Avea diamante pe margine, ceea ce o făcea să lumineze mult mai puternic decât o lanternă obişnuită. O formă întunecată se înălţă din întuneric. Îşi dădu seama că era un roi enorm de ţânţari în forma unui trunchi de copac. Nu ştiu ce să facă. Se hotărî să-şi croiască drum printre ei. Îşi scoase sabia şi începu să taie la ţânţari.”)

Kawabata este o natură optimistă şi partizană a concordiei, a sensibilităţii şi victoriei amoroase. Totuşi, nota sa romantică este umbrită de tristeţea destinului individual. Memorabilă este scena sinuciderii celor doi bătrâni: „Preferăm să lăsăm în urmă amintirea unui bunic bun şi a unei bunici bune, Nu ştim unde mergem, Dar ne ducem în pace”. Scenă integrantă a unei drame lirice, secvenţa este o ocazie a reflecţiei asupra propriei existenţe. De altfel, Shingo este încă util acestei lumi pe care nu o va părăsi, în care dulceaţa căminului şi efervescenţa mediului profesional îl alimentează cu energia vitală. Actele sale paterne, contemplarea casei, a împrejurimilor sunt antinomice cu cele din Tokio unde, în biroul său, secretara îi va dezvălui identitatea amantei fiului şi-l va antrena într-o problematică intervenţie benefică familiei sale.

Dincolo de aspectul „casnic”, Kawabata sondează şi efectul războiului asupra identitătii umane. Este izolată opinia lui, însă este legitimă şi prezintă propensiuni asupra spiritului individual care rămâne umbrit şi marcat de aceste conflagraţii nocive. Protagonistul, în postura victimei şi a supravieţuitorului este un alter ego al scriitorului, o mască a individului timid, frământat, neputincios şi fortuit la tăcere. O tăcere constructivă, eliberată în vis, de imaginaţie, de contemplare. Precum am remarcat, staticul narativ nu generează răsturnări de situaţie dramatice, negative, cu rezultate iremediabile. Greşelile sunt recunoscute, armonia este restabilită dând senzaţia unei reabilitări şi a unei lecţii de viaţă reţinute şi irepetabile. Kawabata susţine astfel, prin finalul pozitiv, o idee a beatitudinii familiale, a unui nou început, un început care garantează universul embrionar propice al descendenţilor protagonistului. Liniştea familiei la prânzul de duminică, verbalizarea planurilor fiecăruia, ţelurile cu care se motivează să lupte, să uite un trecut deziluzionant sugerează optimismul, încrederea şi succesul individual.

Yasunari Kawabata este primul scriitor din literatura japoneză laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, premiu acordat în anul 1969 pentru romanul „Vuietul muntelui”; juriul apreciind astfel “măiestria lui literară, care exprimă cu mare sensibilitate esenţa spiritului japonez”. Un scriitor agreabil, canonic şi exuberant, care îndrăzneşte să compună arii vesele şi triste pe baza elementului natural, uman şi social deopotrivă.

ALINA NICOLETA POLINA este absolventă a Universității Pitești, Facultatea de Litere, iar pasiunea sa este critica literară; a mai publicat în revista CLIMATE LITERARE…