Alegerile din Austria – Victoria lui Alexander Van Der Bellen în al doilea tur al alegerilor prezidențiale austriece (cu 53,3%) pune capăt unei campanii electorale neobișnuit de lungi pentru mica republică din Alpi. Primul tur al alegerilor a avut loc la 24 aprilie, iar de atunci și până la deznodământul de duminica trecută, situația politică din Austria a stat sub semnul incertitudinii. Într-adevăr, o eventuală victorie a lui Norbert Hofer, candidatul Partidului Libertății, ar fi condus la alegeri anticipate. Nu a fost așa. Victoria lui Van Der Bellen aduce stabilitatea, iar larga coaliție guvernamentală, formată din cele două mari partide tradiționale, social-democrat și conservator, își va putea continua drumul până la alegerile parlamentare prevăzute în 2018. Și, cu toate acestea, nu putem trece cu vederea progresia extraordinară înregistrată de partidul suveranist, Partidul Libertății (FPÖ), care, de la aproape 20%, cât obținuse la ultimele alegeri parlamentare, reușește să înregistreze un scor de 46%. Candidații celor două mari partide tradiționale, social-democrat și conservator, care își împart puterea în Austria din 1945, nu au reușit să intre în turul al doilea, obținând scoruri de 11% fiecare. Este o premieră de la organizarea primelor alegeri prezidențiale prin sufragiu universal, din 1951. Așa-numitele partide-sistem sunt puternic discreditate. Ultimii ani au însemnat o stagnare a economiei austriece, care nu a reușit să profite de pe urma scăderii prețului la hidrocarburi și a nivelului relativ scăzut al monedei euro pentru a-și redinamiza exporturile, iar șomajul a crescut la 8,7%, cel mai mare nivel înregistrat din 1945 încoace. Peste 430.000 de austrieci nu au un loc de muncă. În plus, electoratul austriac a reacționat la criza refugiaților, când teritoriul lor a fost traversat de aproape 400.000 de sirieni, afgani și irakieni în drum spre Germania. Contextul regional dificil, între Ungaria vecină la est, care construiește garduri la frontiere, și oscilanta Germanie, care inițial se declară adepta porților deschise, iar ulterior impune coloane la frontiere, și-a spus cuvântul.
Asta da escrocherie – Mafia turcă a pus pe picioare în Ghana, cu ajutorul mafiei locale, o falsă ambasadă a Statelor Unite ale Americii. Situată într-un cartier popular din Accra, capitala Ghanei, pseudoreprezentanța diplomatică funcționa ca la carte: drapelul american pe clădire, în interior birouri și portretul președintelui Obama. Marea problemă este că timp de 10 ani pseudoambasada americană a eliberat vize perfect valabile pentru cetățenii din Ghana dar și din state învecinate, Togo și Coasta de Fildeș, permise de conducere și duplicate. Pe scurt, a ușurat munca adevăratei ambasade SUA… E drept, prețul unei vize era doar de… 5600 de dolari. Departamentul de Stat a aflat abia acum și a închis falsa ambasadă fără a da date despre complicitățile din interior… Mă gândesc că la noi ar merge de minune un fals Minister de Externe. Ar putea elabora politici și strategii, ar putea face reprezentare în locul celui adevărat.
Ce semnificație are deschiderea reprezentanței NATO la Chișinău – În practica diplomatică, organizațiile internaționale își pot deschide reprezentanțe permanente în zone de interes. Birourile de legătură sunt reprezentanțe permanente care au scopul de reprezentare, de strângere de informații, de analiză, de diplomație publică, dar și de asistență pentru țara-gazdă. Practica birourilor de legătură a fost inaugurată de organismele subsidiare ONU, precum Înaltul Comisariat pentru Refugiați. În momentul de față și alte organizații internaționale – OSCE și Uniunea Europeană – dispun de asemenea reprezentanțe. În ceea ce privește NATO, această organizație dispune de mai multe asemenea birouri: la Kiev (un Centru de Documentare, deschis în 1997 și un Birou de legătură, deschis în 1999), la Tbilisi, în Georgia (deschis în 2013), un birou pentru Asia Centrală, la Tașkent (deschis tot în 2013), unul la Belgrad (inaugurat în 2006) și un birou de legătură în Djibouti (instalat în 2015). O organizație internațională are asemenea birouri pentru a asigura cooperarea și dialogul cu țări și zone de interes.
Dintr-un editorial – Privim evoluțiile lumii cu îngrijorare deoarece știm că suntem fragili, că avem o țară insuficient dezvoltată și o diplomație pe măsură, inclusiv o lipsă de capacitate de a genera idei cu adevărat originale. Doar inversând toate acestea România are o șansă să devină o voce respectată pe scena internațională. Un editorial pe care l-am semnat pentru revista New Money…
De recitit – „Sclavi ai intereselor noastre naţionale, noi nu suntem, în schimb, în serviciul comandat al nimănui. Vrem prietenia tuturor Marilor Puteri, fără deosebire: a Franţei, a Marii Britanii, a Germaniei, a URSS. Suntem gata să dăm acestor Puteri dovezi concrete ale dorinţei noastre sincere de a trăi cu ele în pace şi în prietenie. Dar, în schimb, nu vom renunţa niciodată în favoarea niciuneia şi nici chiar în favoarea tuturor Marilor Puteri laolaltă, la principiul egalităţii statelor, adică la dreptul suveran de a dispune fiecare de soarta noastră şi de a nu primi niciodată o hotărâre care să ne privească, la care noi nu am fi consimţit“. Sunt ultimele cuvinte ale lui Nicolae Titulescu în calitate de Ministru al Afacerilor Externe al României în iunie 1936.
Două istorioare – Apropo de ordinul ministrului ungar al Afacerilor externe, cred că este bine să ne amintim doua istorioare din trecut, care pot servi ca exemplu prezentului. În 1930, contele Albert Apponyi, intervievat de presa vremii la capătul Procesului Optanților Maghiari în care fusese reprezentantul guvernului de la Budapesta, a avut cavalerismul să declare: „Am fost mândru să-l am adversar pe Nicolae Titulescu”. Dar cine a avut dreptate în acest proces? „Ungaria a avut dreptate, dar România l-a avut pe Nicolae Titulescu”. De fiecare dată când ministrul român al Afacerilor Externe, Nicolae Titulescu trecea, în drum spre Geneva, prin gara din Budapesta, omologul său ungar îl aștepta pe peron cu un coș cu fructe și cu o cutie de bomboane de la faimoasa cofetărie Gerbaud pentru doamna Titulescu.
Turcia – Votul din Parlamentul European din 24 noiembrie, de îngheţare a negocierilor de aderare cu Turcia (cu o largă majoritate – 479 de voturi pentru, 37 contra și 107 abțineri), nu a făcut decât să constate o situație de facto. Din 2005 nu mai există dosarul numit „aderarea Turciei la UE“. Este ipocrit și chiar neproductiv să vorbim despre un proces de negociere, când niciuna dintre părți nu are interes de a avansa lucrurile pe acest dosar. Acest lucru nu înseamnă nicidecum că Europa nu are nevoie de Turcia și viceversa. UE are nevoie de Turcia, iar Turcia are nevoie de UE și nu numai pentru gestionarea chestiunii migratorii. Interdependența dintre cele două părți este evidentă. În jur de 45% din comerțul Turciei se face cu Uniunea Europeană, iar prezența culturală europeană în republica turcă este structurală, în ciuda afirmării tot mai accentuate a unei identități proprii. Elitele turce și clasa mijlocie au Occidentul drept model cultural. Aceste elite creează un spațiu de contraputere, de contrapondere culturală la regimul Erdoğan. În plus, relațiile de parteneriat strategic Ankara-Moscova nu anulează rolul stabilizator al Turciei pentru Sud-Estul Uniunii Europene și NATO, angajamentul crucial al acesteia în lupta contra terorismului și cooperarea benefică în materie de dezvoltare pe care aceasta o exercită în state africane subsahariene sau în Kosovo. Fără îndoială, angajamentul Turciei pe dosarul refugiaților din Orientul Apropiat și Mijlociu rămâne crucial. În ciuda derivelor regimului Erdoğan, poporul și statul turc și-au îndeplinit în mod exemplar datoria față de cele aproape 4 milioane de refugiați sirieni, irakieni și afgani. Nu am fi obiectivi dacă nu am recunoaște că marile democrații europene nu au făcut ceea ce face Turcia pentru subzistența milioanelor de refugiați, inclusiv ajutorul umanitar acordat pe teritoriul sirian. În plus, UE a promis Turciei 6 miliarde de euro pentru a o sprijini în dosarul refugiaților, iar Bruxellesul nu a virat decât 10% din această sumă! Prin urmare, iritarea Ankarei este legitimă.
Ștefan POPESCU este doctor în istorie la Sorbona, profesor la SNSPA și, desigur, absolvent de CARABELLĂ târgovișteană…