Artaud nu s-a împlinit prin desen şi nu credem că a depăşit stadiul unui om talentat, care pur şi simplu se exprimă „plastic” pentru că nu putea altfel. Desenul mecanic, adesea întâmplător, „găseşte” singur ideea reprezentării care va umple hârtia albă. Materialul în sine îl inspiră, îi asigură acea magie la care visa tot timpul. Din această perspectivă desenele lui pot să fie o „scriitură” automată. Atunci când nu e vorba de un portret în care Artaud urmărind privirea sau liniile unei feţe, ( mereu aceeaşi ?!) realizează automat o grafie a sufletului bântuit de frici, blestemat.

Uneori mă gândesc că desenele lui nu sunt altceva decât ruina unei terapii eşuate, pansamentele murdare ale unor răni supurente, fără leac.

Abstractul cuvintelor e înlocuit cu concretul liniilor din desene. Ele vorbesc sufletului mai mult decât minţii, sensibilului mai mult decât raţionalului.

Desenul poate fi un mijloc de călătorie în timp, de o întoarcere în copilărie. Copii desenează înainte de a scrie, iar desenele lor sunt o scriere, o reprezentare simbolică a realităţii. Casa desenată nu seamănă cu o casă reală este doar o hieroglifă, aceeaşi la majoritatea subiecţilor, la fel şi norii şi soarele. Desenele lui sunt o expresie a nevoii impetuoase de a comunica cu oamenii, sau de a încerca să-i cunoască, să-şi înfrângă timiditatea sau frica, frica de a cădea pradă dezamăgirii. El desenează în general portrete şi chiar dacă se spune că fiecare portret nu e altdceva decât un „autoportret” ai impresa, privindu-i desenele , că prin aceste căpăţâni „decapitate” violent, caută o oarecare… linişte. Violenţa nu se află în desen ci înaintea producerii lui. Desenul e o confirmare a revenirii la o stare de calm, de normalitate. „Toate lucrurile încep cu un deranjament spiritual” spunea el într-un ultim text suprarealist, s-ar putea spune că dezechilibrul impulsonează creaţia, o provoacă, odată terminată… lucrurile intră în făgaşul lor. Corpul său era traversat de aceste impulsuri, nebănuite atunci când priveşti portretul fotografic făcut de Man Ray, un potret al liniştii interioare absolute.

Artaud se desenează pe sine sau pe cei care-i sunt apropiaţi în gesturi sensibile, sensibilitate cu multă indulgenţă şi afecţiune. În desenele din-naintea morţii, când boala îi arase până la sânge carnea, când îşi simţea organele în fermentaţie, putrede, străine de corp,desenul devine agresiv, sinistru. Artaud devine principalul erou al unui coşmar: înspre el se aruncă cu foc, din el se desprinde încet, încet şi dureros… viaţa. Asemănarea dintre acest autoportret de condamnat şi cel realizat de Victor Ion Popa este uluitoare. Suferinţa e prezentă prin violenţa liniilor prin zgârietura lăsată de creioane, prin roşul flăcării şi verdele albăstrui al chipului pecetluit de moarte. Autoportretul lui V.I.Popa îl reprezintă gol. Un sfânt apusean răstignit, Sfântul Sebastian. În loc de săgeţi are înfipte în trup seringi. Alinarea se produce cu o şi mai mare suferinţă.

La Artaud suferinţa pare şi mai accentuată ( dacă ne putem permite să facem asemenea comparaţii ) în el se trage cu tunul, se trage cu puşca, iar trupul lui mic, diminuat, e legat de o frânghie „ombilicală”… asupra căreia nu mai facem speculaţii. Spre deosebire de V.I.Popa care se reprezintă singur şi cu o atitudine a capului demnă şi curajoasă, Artaud nu simte nevoia unei poze finale, trupul lui „real” nu ocupă decât o treime din desen, restul e ocupat de obiectele de tortură şi de oamenii care le animă. Artaud moare şi suferă sub priviri străine, el nu se izolează de ceilatlţi, este izolat. Tortura nu este una psihică ci una fizică. Feţele celor doi, în schimb, sunt uimitor de asemănătoare: tăietura părului, trăsăturile, împing asemănarea până la confuzie.

Nu este neapărat adevărat faptul că și „cuvintele” erau prea sărace pentru el şi atunci simte nevoia să se exprime altfel, cele două activităţi la care se poate adăuga practica teatrală sunt complementare în existenţa acestui artist complex.

Artaud nu e singurul personaj pentru care toate artele contează, la întrebarea: Care este rolul picturii în ansamblul activităţilor dumneavoastră? Dali răspunde: „Nu e decât unul din mijloacele de exprimare ale geniului meu total, care există atunci când scriu, când trăiesc, când îmi manifest într-un fel sau altul magia. /…/ Un tablou e puţin lucru pe lângă magia care iradiază permanent din mine”.

Nici BRETON sau PREVERT nu se dau în lături de la pictură, o pictură modernă care nu mai are nimic tradiţional în ea, care se mulţumeşte cu idei şi umor în locul tehnicii, o „pictură” provocare, o joacă cu bucăţele de hârtie şi lipici a la PICABIA sau PICASSO. Aceştia din urmă se vor juca şi ei adesea de-a literatura.

CORPUL

Arta contemporană pune un accent deosebit pe corp.

Daţi-mi un trup voi munţilor! striga Blaga.

 Relaţia omului cu propriul corp s-a modificat de-a lungul istoriei. Suprarealiştii sunt primii care-l exhibă din raţiuni artistice.

Artaud un bărbat frumos, (un actor frumos, răsfăţat pe marile ecrane ) parcă vrea să-şi automutileze corpul! Din cauza unui dezechilibru psihic îşi „mutilează” corpul? Sau chair acest dezechilibru e posibil să fi apărut dintr-o prăbuşire, dintr-o „flagelare” a corpului? Corpul său e supus electroşocurilor, este spectatorul si actorul „teatrului cruzimii” ce părea să rămână numai în stadiu de proiect. Cruzimea devenind o cură în vederea tămăduirii.

Gestul lui Artaud, gestul materializat în linia creionului, e încărcat de forţa unui strigăt, brutal, aproape grosolan. „Il y a dans mes dessins une espece de morale musique…”

(Textul este preluat din revista FORMA, nr.7/2011)

 

MIHAI CONSTANTIN RANIN este regizor, scenograf, manager cultural și crede că a face teatru e ca și când în loc să plantezi un copac, plantezi o pădure…