1.Despre perpetuarea aristocrației – Cât vor cântări patriotismul economic, identitatea națională sau autonomia strategică în configurarea noilor realități socio-politice ale lui 2017? Sau va rămâne rege liberul schimb? Și care ar trebui să fie, în mod firesc, locul pe care țara noastră ar trebui să îl ocupe pe harta politică a lumii? A devenit un obicei să spui că lumea este în schimbare, că scena internațională s-a modificat radical față de acum 27 de ani, că raporturile dintre statele lumii nu mai au nimic în comun cu diplomația clasică. Ni se mai spune și că statul este un concept depășit, cel puțin pentru lumea occidentală unde apar adevărate forme de democrație a raporturilor internaționale, cum sunt Uniunea Europeană și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). În această lume nouă, patriotismul economic, identitatea națională sau autonomia strategică nu ar mai conta. Important ar fi doar liberul schimb devenit metodă și țel suprem. Și totuși, crizele ultimilor ani – criza ucraineană, cea siriană, tensiunile din Marea Chinei meridionale, tendințele de coagulare a unui nucleu-dur al Uniunii Europene – ne arată un sistem internațional care, desigur, a evoluat, dar care păstrează intacte caracteristicile secolului al XIX-lea. Există în relațiile internaționale așa-numite permanențe sau forțe profunde care rămân neschimbate și numai observarea acestora ne permite să înțelegem încotro merge lumea. Constante care ne arată cum putem supraviețui ca stat cu interese limitate.
2.O constelație de state inegale. Vechiul imperialism și colonialism de secol XIX și început de secol XX au fost înlocuite cu neoimperialismul și neocolonialismul începutului de mileniu trei. Analizând structura puterii în sistemul internațional, politologul și juristul argentinian Marcos Kaplan are dreptate să observe că lumea continuă să fie o constelație de state inegale între care au loc schimburi inegale. Inegalitate care creează dependență. Puterea politică, economică și culturală se concentrează doar în jurul câtorva poli. Fluxurile economice, financiare și demografice se desfășoară în beneficiul acestor poli și, evident, în dauna statelor aflate la periferie. Elitele culturale joacă un rol fundamental în concentrarea puterii politice mondiale, legitimând această situație. Referindu-se la dependența culturală, Kaplan arată că se creează o „alianță socială între țările avansate și elitele oligarhice din țările sărace, inclusiv clasele de mijloc, care asimilează imaginile, simbolurile, modelul de consum, modă, cutumele, ideile, metodele de educație, valorile, normele, instituțiile, soluțiile și politicile capitalismului avansat“. Chiar ajutorul acordat de statele aflate în poziție centrală statelor mai sărace accentuează dependența, deoarece astfel de acțiuni sunt politizate, astfel încât să servească ulterior intereselor marilor companii și celor guvernamentale. Concentrarea puterii creează „derivele oligarhice ale sistemului internațional“, în formularea profesorului Bertrand Badie de la Institutul de Studii Politice din Paris. Cluburile de tipul celui inaugurat în 1815 – Sfânta Alianță atunci, G7, G8 sau G20 în zilele noastre – acreditează ideea unei categorii de state aflate deasupra celorlalte, a unei aristocrații a sistemului internațional. Badie arată că asemenea solidarități între cei mari creează doctrine de tipul „responsabilitatea de a proteja, de a interveni“ pentru a salva democrația. Or, acest tip de responsabilitate prevalează asupra principiului suveranității.
3.O responsabilitate periculoasă. Dincolo de bunele intenții, există pericolul deturnării acestor principii, folosirea lor în scopul unor strategii clasice de exercitare a puterii. Cel puternic se consideră reprezentativ, cu drept de a vorbi și acționa în numele unor principii, dar și în numele statelor mai slabe. Spre exemplu, cuplul franco-german, prin ponderea pe care o are, se consideră de multe ori îndreptățit să vorbească în numele întregii Uniuni. La un moment dat, chiar premierul italian, Matteo Renzi, se arăta deranjat că afla „din ziar“ de unele decizii care priveau întreaga Uniune și pe care le luau „François și Angela“, referindu-se la președintele francez, François Hollande și cancelarul german, Angela Merkel. Sau cum am putea oare interpreta teoria planificatorilor francezi din politica externă potrivit căreia UE trebuie să fie un „multiplicator de putere“ pentru Franța? Am scris aceste rânduri pentru ca, la început de an, să reflectăm la locul națiunii noastre în lume și la locul pe care în mod firesc trebuie să îl ocupăm pe harta politică a lumii. Am scris aceste rânduri pentru că prea adesea, în comentariile de politică externă, pornim de la concepte generale și lozinci, când, de fapt, orice analiză trebuie să plece de la primatul absolut al intereselor naționale românești.
4. Întrebări – Cum va fi amintită în cărțile de istorie Europa anului 2016? Europa crizelor succesive? O Uniune cu lideri incapabili să anticipeze crizele și nici să acționeze concertat când se produc? O Uniune care începe să semene tot mai mult cu Imperiul Roman de națiune germană, impozant ca talie, dar controlat de puteri străine? Optimiștii vor spune că tocmai din crize s-a născut Europa unită și tot crizele au creat și întărit sentimentul de solidaritate europeană. Cert este că anul pe cale să se încheie va fi reținut pentru votul în favoarea ieșirii Marii Britanii din Uniune, pentru atentatele teroriste care au zguduit Hexagonul, dar care au atins și teritoriul german, sporind sentimentul de nesiguranță al europenilor, pentru teama de viitor în urma incertitudinii legate de angajamentul viitoarei administrații Trump față de securitatea continentului și, nu în ultimul rând, pentru distanțarea durabilă a Turciei. 2016 va fi reținut și ca anul în care națiunile Uniunii au fost mai marginalizate ca niciodată pe dosare sensibile ca Orientul Apropiat. Înțelegerile și contactele ruso-americane pe dosarul din Siria creează sentimentul întoarcerii în timp, în epoca bipolară. Creșterea partidelor antisistem și a celor suveraniste va figura, fără îndoială, în cărțile de istorie care vor evoca Uniunea din 2016. Euroscepticii și populiștii reproșează Bruxellesului creșterea economică anemică, șomajul ridicat și creșterea inegalităților sociale. Șomajul de 13,9% (36,4% în rândul tinerilor) din Italia a fost principalul adversar al premierului Renzi în referendumul pentru modificarea Constituției. Creșterea istorică a șomajului în Austria (8,7%) a jucat un rol important în neintrarea în turul al doilea al alegerilor prezidențiale a candidaților partidelor tradiționale. În fața acestor probleme, riscul cel mai mare este diminuarea sentimentului de apartenență la Uniunea Europeană din partea cetățenilor europeni și pierderea legitimității în fața acestora. Dreapta suveranistă este la putere în Ungaria și Polonia și este favorită pentru instalarea la putere în Franța. Uniunea Europeană a intrat în perioada solidarității limitate, amendată în funcție de interesul național al fiecărui stat membru. Din acest punct de vedere, reflecţiile de genul „mai mult control pentru companiile multinaționale“, „sprijinirea producției autohtone“, „întărirea statului“, „bursierii domnului Soros“, care au marcat campania electorală de la București și au avut succes, arată că România nu face excepție de la acest trend european. Țara noastră – deși mulți afirmă contrariul, aducând hărți în care aceasta este figurată aidoma unei insule albastre într-o mare roșie – nu este atât de insensibilă la transformările care au loc pe continent. Chiar și în privința nuanțării atitudinii față de marele vecin de la Răsărit. Citate de genul celui formulat de Ionel Brătianu pe tema vecinătății cu Rusia („Vecinătatea cu Rusia – iată principiul de la care trebuie să pornească nu numai politica noastră spre Răsărit, dar toată politica noastră externă“) au fost scoase de pe site-urile unor institute oficioase de relații internaționale, iar declarațiile domnului Mihail Şvîdkoi, consilierul cultural al Kremlinului („Guvernul României a dat undă verde dezvoltării relațiilor culturale cu Federația Rusă“), confirmă că și pe acest dosar sensibil România se apropie de trendul european.
5.Adio, 2016! – Anul care tocmai s-a încheiat a fost foarte bogat în evenimente: alegerea lui Donald Trump la Casa Albă, căderea Alepului şi consolidarea poziţiei lui Bashar Al-Assad, întărirea rolului Rusiei pe scena internaţională, virajul geostrategic al Turciei şi îndepărtarea durabilă a acesteia de Uniunea Europeană, referendumul britanic şi intrarea într-o Uniune Europeană a naţiunilor suverane, atentatele teroriste care au zguduit zonele „tradiţionale“ din Africa Subsahariană şi Orientul Mijlociu şi Apropiat, războiul între şiiţi şi suniţi, care a distrus din temelii Yemenul, tenacitatea comunităţii occidentale pe tema dosarului ucrainean, creşterea economică mondială anemică. 2016 a văzut şi accentuarea emancipării Uniunii Europene: respingerea Tratatului Comercial Transatlantic şi intrarea în funcţiune a „GPS-ului“ european Galileo. Fluxurile migratorii din Orientul Apropiat şi Mijlociu şi Africa Subsahariană au continuat să pună presiune pe Uniunea Europeană, chiar dacă acordurile cu Turcia le-au diminuat sensibil. Totuşi, dacă ruta balcanică a fost aproape blocată, presiunea a crescut pe Italia: peste 358.000 de refugiaţi au traversat anul trecut Mediterana în speranţa unui viitor mai sigur. Emergenţa jihadismului şi fragilitatea statală din Africa Subsahariană au consolidat rolul Republicii Franceze de jandarm al Africii, anul 2016 însemnând cea mai mare desfăşurare de forţe militare franceze de la căderea imperiului colonial (peste 8.000 de militari în zece ţări în cadrul operaţiunilor Barkhane şi Sangaris). Au fost şi câteva veşti bune. Iranul s-a reintegrat în comunitatea internaţională, cu perspectiva de a deveni puterea regională dominantă din Orientul Mijlociu şi un fel de „Chină“ a acestei regiuni în privinţa perspectivelor economice pe care le deschide. Altă veste bună a anului trecut a fost şi reintegrarea deplină a Cubei, marcată de vizita istorică la Havana a preşedintelui Barack Obama, dar şi acordul de pace semnat de guvernul columbian cu reprezentanţii Forţelor Armate Revoluţionare (FARC) şi care pune capăt unui conflict armat care a durat o jumătate de secol. Tot pe tărâm latino-american a avut loc anul trecut (12 februarie, în salonul Aeroportului José Marti din Havana) şi întâlnirea istorică dintre Papa Francisc şi Patriarhul Rusiei, Kiril. Anul trecut ne-a adus şi două premiere. În primul rând, abţinerea SUA în Consiliul de Securitate al ONU la o rezoluţie împotriva coloniilor israeliene. În al doilea rând, prima iniţiativă de pace în Siria, fără participarea Occidentului, aşa-numitul proces din Astana, capitala Kazahstanului, prin asocierea Rusiei, Turciei şi Iranului.
Ștefan POPESCU este doctor în istorie la Sorbona, profesor la SNSPA și, desigur, absolvent de CARABELLĂ târgovișteană…