Ochi

Suntem lucrări de artă. Suntem lucrări de artă unice şi avem două dovezi pentru a demonstra că această teorie este reală şi valabilă. Ochiul drept şi ochiul stâng.

Zi de zi ne privim în oglindă, dimineaţă de dimineaţă ne clătim faţa cu apă rece, an de an creştem sau îmbătrânim, iar ei devin din ce în ce mai adânci. Mări, deşerturi, ceruri, câmpii, abisuri. Câte două pentru fiecare dintre noi. Două universuri paralele chiar în interiorul nostru. Două universuri aproape identice, aflate la doar doi centimetri unul de celălalt, dar care nu se vor atinge niciodată. Asemenea sufletelor pereche aflate toată viaţa în căutarea celuilalt, dar care nu ajung niciodată să se găsească. Unii îl numesc ghinion, dar eu îl numesc destin.

Destinul ochilor pe care îi avem este, însă, în mare parte ceva ştiinţific, ceva legat de ereditatea fiecărei fiinţe. Ochii noştri sunt asemenea unui călător în timp; nimeni nu a demonstrat cum că perechea pe care o deţii a aparţinut într-un trecut îndepărtat altei persoane, dar asta nu înseamnă că acest fapt este fals. Cum se face că marea pe care o ai chiar deasupra nasului tău se regăseşte în ochii bunicii tale, dar nu şi în câmpia pe care mama ta o are? Poate că nu mereu este doar vorba de ştiinţă. Uneori este nevoie să şi credem. Uneori este nevoie doar să credem.

Cum se face că îmi e frică să te privesc în ochi pentru a nu mă pierde în dunele întinse de nisip? Cum se face că nu am curajul să înot prin oceanul tău, de teamă să nu mă scufund în valurile cele tulburi? De ce nu am puterea de a privi prin abisul tău? Îmi e teamă oare să nu mă pierd pe mine acolo? De ce mi se pare zadarnic să încerc să îţi ating stelele? Oare nu cred că sunt în stare să zbor până la ele? Să îmi fie frică să-ţi privesc ochii aceia glaciari pentru a nu îmi îngheţa sufletul după? De ce tânjesc după universurile tale când nu sunt cu nimic mai speciale decât ale mele? Poate că m-am născut în locul nepotrivit. Poate că, nici măcar nu îmi aparţin mie. Poate că, de fapt, ţie ţi-am aparţinut de la început. Cine ne garantează că viaţa noastră ne aparţine nouă cu adevărat?

Eu nu pot garanta nici măcar că mă voi întoarce după ce te voi fi privit drept în ochi. S-ar putea să rămân acolo prins pentru totdeauna. Sau poate nu îmi voi mai dori să mă reîntorc. Poate că locul universului meu e în universul tău.

Poate că universurile noastre sunt unul şi acelaşi. Poate de data asta am lăsat bucăţi din mine în tine. În tine şi în alţii. Poate acolo le e locul. Poate universul meu nu este altceva decât o aglomerare de multe universuri, printre care şi al tău.

Dar nu sunt sigur de nimic din toate astea.

Sunt sigur, însă, că aceşti doi ochi au fost creaţi pentru a-i privi pe ai tăi.

SABYN ALEXANDRU RUSU e în clasa a X-a și este prietenul nostru, junior la „Cultura de sâmbătă”…