Sute de mașini zburătoare pe deasupra capului și mii de oameni ce străbat bulevardele orașului având în mână ,,obiectele aducătoare de fericire’’… Magazine de toate felurile la fiecare colțisor de stradă, cu cafenele în care roboții servesc acum oamenii și sutele de instituții publice: bănci, secții de poliție, fabrici, gări, școli. Uimită de ceea ce văd în jurul meu și curioasă în același timp merg în parcul alăturat și acolo observ un copil de vârsta mea care își plimbă cățelul, căci mai există încă aceste animăluțe drăgălașe. Merg la el și îl întreb cum decurge o zi din viața sa.

El, vizibil mirat de întrebarea mea, îmi răspunde pe un ton superior că dimineața, după ce își ia micul dejun în apartamentul plin de pretenții, pleacă la școală, unde rămâne pentru cinci-șase ore. Ajuns din nou acasă și rezolvându-și temele, sau nu, rămâne până la ora de culcare în fața televizorului, a laptopului, ori pleacă zburdalnic afară, cu prietenii.  Eu, nerecunoscând orașul, îl rog să mă ajute să descopăr ,,noul” și apoi să mă îndrume să-mi găsesc casa. El acceptă rugămintea mea și mă ghidează pe străduțele lungi parcă înmulțite peste noapte, existând sute de alei ale căror denumiri sunt greu de învățat,  unde se zăresc blocurile cu câte douăzeci, poate treizeci de etaje. Deodată am început să simt un miros plăcut pe care nu-l puteam detecta. Atunci, Ovidiu mi-a mărturisit că există un aparat care la fiecare 6 ore împrospătează aerul orașului. La un moment dat se apropie de noi o ființă verde care vorbea într-o limbă nemaiauzită de mine până atunci. Ovidiu a început să discute cu ea ,după care mi-a prezentat-o că fiind Martin, un extraterestru. Mirată de cele auzite, am rămas blocată și după câteva minute am întrebat cum este posibil așa ceva. Băiatul mi-a spus că acum nu este nimic deosebit să te întâlnești pe stradă cu ființe mici și verzi sau înalte și albastre, deoarece în prezent se fac concedii interplanetare. Din cauza timpului de zbor foarte lung, oamenii nu mai stau pe scaune, ci în așa zise „camere de dormit”. Noaptea era aproape, iar micul meu prieten mi-a dezvăluit că acum a sosit momentul să mă conducă acasă. Am intrat pe o străduță unde erau parcate doar mașini luxoase. Deodată am observat o casă foarte frumoasă și înconjurată de un gărduleț ,,viu”. Ovidiu mi-a spus că aceasta este casa mea și m-a invitat pe aleea casei. Eu plină de nerăbdare am alergat spre ușă, rotind instantaneu cheia. Băiatul a izbucnit în râs, iar eu nu știam ce am făcut greșit.

Peste puțin timp el a venit lângă mine și  mi-a spus că securitatea oamenilor reprezintă totul și că locuințele sunt prevăzute cu  un 1panou al securității”, care verifică: retina, amprenta și timbrul vocii. Dacă vine cineva și nu este înregistrat în baza de date, computerul va anunța singur poliția. După verificare, casa îmi va ura ,,bun venit”. Casa este de fapt un computer gigantic. Va fi de ajuns să spun ce vreau, iar casa îmi va oferi totul. Eu mă simțeam amețită de atâta ,,nou’’ și așteptam că cineva să mă trezească din vis. Mie nu-mi venea să cred că locuința mea este de fapt un computer și eu cel care îl ghidează… Am cerut la îndrumarea lui Ovidiu un pahar cu apa, iar deodată dintr-un perete a venit spre mine o mână în care se afla un pahar cu apa, parcă din desene. Nu m-aș fi așteptat niciodată să văd asta. De parcă asta nu era tot, băiatul mi-a spus în caz că îmi va fi  greu să mă trezesc dimineața, să programez casa cum să mă trezească și la ce oră, iar pentru distracții vor există roboței simpatici și glumeți.

I-am mulțumit băiatului pentru tot ceea ce mi-a arătat, dar și pentru faptul că m-a ajutat în cunoașterea noutăților de care aveam să mă bucur în continuare. La plecare l-am întrebat pe Ovidiu în ce an suntem, iar acesta mi-a spus că noi suntem în anul 2050 și că totul se va schimba de la an la an. Băiatul a plecat, iar eu am rămas în casa mea bucurându-mă de toate facilitățile unei case din anul 2050. Anul acesta este unul în care mașinile zboară, chelnerii și barmanii sunt roboți, medicii operează cu ajutorul unei mănuși virtuale, hologramele predau în școlii, blocurile suspendate au douăzeci sau treizeci de etaje, iar casele nu sunt nimic altceva decât niște computere controlate  de oamenii dependenții de telefoane și de noile gadgeturi.

O mână mă scutură zdravăn, e mama, scoală-te, zice, azi începe școala… O să mă întâlnesc iarăși cu haita de câini vagabonzi din orașul meu plouat și cam trist…

ADRIANA NEDELCU este elevă la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…