Ce aș putea să scriu? Aș putea să scriu despre viață. Ce e viața? Ne naștem, trăim și apoi ce? Nu mai existăm? Mergem altundeva? Unde mergem? Ce se întâmplă? Altă planetă, altă dimensiune, alt univers; cum ajungem acolo, cum e viața acolo și mai important, pot să mă uit la telenovele coreene acolo? Atâtea incertitudini și răspunsuri ba. De ce nu există răspunsuri? Cine se presupune că are răspunsurile și de ce nu le dă? De ce ne comportăm toți ca și cum întrebările nu există? Anii trec prin fața noastră și nu știm cum și de ce. Nu facem nimic ca să încetinim timpul.

Când suntem mici, o oră înseamnă șapte ani. Timpul pare că nu mai trece. Suntem într-o continuă aventură. Descoperim specii, mâncăruri, muzică. Orice mușuroi de furnici este un trib izolat, rupt de lumea de afară, cu obiceiuri ciudate; orice câine e o făptură magică, o zână bună căreia ii place să se joace, care ne este alături si care ne face sa râdem; pisicile sunt o sursa infinită de drăgălășenie. Mama e zeița Hera, model de comportament și atitudine; tata este zeul Herme, priceput la toate câte sunt pe lume. Oamenii din jurul nostru sunt uriașii care pot atinge cerul, cei care ne conduc și care conduc lumea. La vârste fragede nu știm că există consecințe, așa că facem de toate, bune și rele; nu știm ce se întâmplă in jurul nostru, că există tragedie. Vedem culori care nici nu există ( asta vine din partea cuiva care are o putere mare de a percepe culorile ).

Pe măsură ce creștem ni se repetă responsabilitate pentru responsabil și realitatea își dă jos masca, bucată cu bucată. Am descoperit tot ce era nou in comunitatea noastră. Furnicile sunt doar furnici, câinii sunt doar câini, pisicile tot drăguțe au rămas… mama e doar mama, tata e doar tata și simt că uneori (sau poate adesea) uităm să îi apreciem. După primii ani de viață suntem puși în banca noastră și suntem obișnuiți cu munca și disciplina; ascultăm de învățător și de cei câțiva profesori, pentru ca mai târziu să ascultăm de un diriginte și de alți câțiva profesori, într-un final ajungem să ascultăm de alții și să uităm sa ne ascultăm pe noi.

Ieșim din școală confuzi, ne uităm în stânga și în dreapta fără a ști ce facem. Am uitat să cercetăm, am uitat de aventură și acum suntem în situația în care acestea două sunt cheile spre succes sau măcar un trai decent. Începem, deci, să căutăm și să descoperim lucruri care ne plac. Mergem la o facultate ca să… ei bine… ca să stăm într-o bancă și să-i ascultam pe alții; cel puțin vom face ceea ce ne place, nu? Nu, pentru că viața e atât de întortocheată încât oamenii ajung adesea să lucreze într-un domeniu pentru care nu s-au pregătit. De ce ?

Ce experiență de lucru ai? Experiență de lucru? Abia am ieșit din facultate… Nu eu, eu sunt încă în gimnaziu, dar personajul meu a petrecut 4 ani în facultate, învățând și pregătindu-se pentru un job pe care nu îl va obține…

Sunt încă un copil, dar nu vreau să trăiesc într-o societate în care muncim inconștienți de timpul care trece pe lângă noi. Nu vreau să ajung la patruzeci de ani și să îmi amintesc că parcă am scris asta alaltăieri. Vreau să fiu conștientă de timpul care trece și să nu ajung în clubul „Parcă s-a întâmplat ieri”. Vreau să fiu mândră să spun că am făcut X, că am învățat Y și că am mers la Z. Vreau să călătoresc, să văd lumea, să învăț limbi străine, tradiții și obiceiuri noi, să nu regret că am trăit ca să muncesc pentru alții. Dar munca îți aduce bani! zic ei. Eu vreau să trăiesc mai presus de asta. Să nu muncesc de frica lipsei, că tot cu mâncare trăim toți, toți respirăm un aer si bem aceeași apă.

Ce contează in final e ce am făcut, experiențele și amintirile sunt tot ce ne rămâne, nu zecele din catalog sau suta de euro din portofel. Contează ce facem pentru noi, cât de bine ne auzim țipetele si râsul, jalea și cântecul.

Oprește-te un moment, găsește-te și întreabă-te… Cum mi s-au scurs minutele? Cât timp mai am? Câte pot să fac în timpul rămas? Dacă ai impresia ca nu mai ai ce face, consolează-te. Sunt convinsă că în alte zece lumi există alți zece ca noi și măcar unul e idealul nostru. Una din cele zece eu are un tatuaj; sunt sigură.

ALEXANDRA NĂSTASE este elevă în clasa a VII-a, la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…