Bunico, acesta este un mesaj pentru tine, o fărâmă de mulţumire pentru tot ce ai rânduit tu în locşorul meu curat, numit inimă, de când am primit „titulatura” de cea mai mică nepoată, până în prezentul adolescentei sensibile. Ţin să adun fiecare scamă de iubire pe care ţi-o datorez pentru fiecare fir de lână tors iarna pentru botoşeii mei călduroşi, pentru fiecare „ai grijă de tine, maică!”, pentru fiecare clipă în care mi-ai vegheat paşii de copil năzdrăvan.

Bunico, eşti exemplul omului simplu, cu puţine plăceri împlinite, dar cu ochii sufletului larg deschişi. Bunico, în tine găsesc mereu exemplul de bunătate şi înţelepciune, oaza necesară de „o să reuşeşti,copile!”. În mâinile tale au stat mâinile mele încă de când erau doar două caise coapte, strânse în coşul de nuiele cu articulaţii, brăzdat de vântul vieţii, de lacrimi şterse cu dosul palmei. Apoi, doar de un deget mă ţineai şi simţeam căldura a mii de ani, căci tu, bunico, erai „un om mare”, cu ochi mici şi priviri calde.  Într-o zi, am primit frumoasa rochiţă albastră, pe care îţi plăcea să o port când mergeam cu tine la Biserică. Erai mândră că fărâma de om, cu verzi şi paşi iuţi, străbate o mulţime de oameni, dar se întoarce mereu la tine, la rădăcinile ei adânc înfipte în pământul de la ţară. Mai ştii, bunico, când mergeam împreună vara pe câmp şi mă învăţai numele florilor? Prima floare de lămâiţă tu mi-ai prins-o în păr şi mi-ai spus că o să-mi poarte noroc toată viaţa. Sau când, la serbarea din clasa I, ţi-am purtat frumosul tău costum popular, care păstrează şi azi mirosul trecutului, în adâncul ţesăturii amintirile tale de a fost odat’? Atât de mică era ia aceea, atât de colorată şi, purtând-o, parcă simţeam ce au simţit zeci de generaţii apuse, mândria de a fi român.

Prima mea întâlnire cu poveştile nemuritoare, sorbite cu nesaţ la gura sobei, în bătaia focului, până ce adormeam în poala ta, va rămâne veşnic o puternică nostalgie a copilăriei mele. Seri l-a rând mi-ai fost călăuză în lumea de cleştar, a ţesăturilor pe pânza visului, a lungilor călătorii spre „nicăieri”, un nicăieri colorat, jucăuş, pătrunzător… Îţi mai aduci aminte, bunico, de rima mea bicicletă? Erai lângă mine în momentul în care tata mi-a adus-o, într-o zi călduroasă de vară, când, pentru prima oară, am înţeles ce înseamnă să dăruieşti zâmbete pentru zâmbete şi lacrimi de bucurie ale unui copil pentru lacrimi de nostalgie ale unui părinte. Eu eram, în clipa aceea, vlăstarul vostru, micuţa plantă sădită şi crescută în grădina familiei noastre; voi eraţi două generaţii: o mamă blândă şi o bunică cu părul cernit de ani, alături de fiul său devenit părinte, un părinte de la care nepoata ta a moştenit zâmbetul, ochii verzi şi chipul senin.

Bunico, hai să ne întoarcem puţin în trecut, cu zece ani în urmă… eu şcolăriţă, la primul avânt în lumea băncuţelor, a dascălului, a condeiului. Uniforma in carouri, albastră, cu şorţuleţul apretat şi gulerul de un alb imaculat. Mai ştii, bunico, ce mi-ai zis atunci: „Cine este fata aceasta? Nu o cunosc!” şi ai râs minute în şir. Tu mă cunoşteai, poate, cel mai bine; eram omuleţul cu obrajii îmbujoraţi, născut iarna, într-o zi foarte friguroasă. De câte ori nu mi-ai povestit de momentul acela, când aveai sa devii bunică pentru a şasea oară.  Glasul tău de atunci îmi răsună şi acum în urechi, ca un ecou adus de timp printre văpăi de timp şi adieri de soare. Ca un stâlp de susţinere, tu, bunico, mi-ai stat alături. Au fost zile în care plângeam din nimicuri ale copilăriei, provocate de zbuciumul vârstei, de paşii mei mici şi deşi, de neatenţia mea ludică. Dar tu, bunico? Tu cum puteai să fii atât de grijulie, mereu acolo, mereu cu mine? Cum îmi vindecai oful doar prin cuvinte, doar prin bucăţi de suflet puse pe răni. Bunico, după atâţia ani  de mângâiere pentru noi, sufletul tău unul peticit, dar, în mod sigur, fericit. Bunico, în preajma ta am descoperit micile plăceri ale existenţei, fărâme de clipe de odinioară, care au atins apogeul în ochii mei de visătoare convinsă. Cu tine, bunico, am învăţat ce înseamnă să dăruieşti fără a aştepta ceva în schimb,  am înţeles cât de important este prezentul, fiindcă tu, bunico, preţuieşti clipa petrecută lângă mine, nu viitorul incert, care poate te va găsi fără mine. Eu nu te voi părăsi niciodată, bunico! Voi fi mereu cu tine, suflet lângă suflet, aşa cum mă învăţai în primii mei ani de micuţă ştrengară, când orice lucru era privit cu iubire de tine, şi flori, şi vise şi trăiri. Erai bucuroasă când ne strângeam cu toţii în jurul tău, în micuţa ta căsuţă bătrânească, cu pridvorul încărcat de garoafe roşii, parfumate. Aşteptam cu nerăbdare întâlnirea cu tine, îmbrăţişarea pătimaşă dintre două generaţii complet diferite, contopirea a zeci de valori, a doua persoane: una cu două codiţe ciufulite şi un zâmbet larg şi sincer şi alta cu două cozi mari, împletite, lăsate să alunece uşor pe spate.

Bunico, lacrimile tale au fost întotdeauna ofrande vii, ascunse buchete în batista de postav alb. Tu plângi mult, din nimicuri sau din lucruri capitale: când ajung acasă, când îţi spun că te iubesc, când împărţim amândouă o tabletă de ciocolată, ascunsă bine în buzunarul şorţului tău cu flori. Eu nu sunt la fel de bună ca tine, bunico, eu plâng doar pentru propriile mele nelinişti, tu te jertfeşti pentru noi toţi, îţi vinzi gratuit câte un ciob din mozaicul tău sufletesc în fiecare clipă. Tu eşti o eroină, bunico! Nu ai pelerină, ai batic; nu ai sabie sau  armură, ai suflet şi valori de căpătâi. Tu, bunico, nu ceri bani sau vorbe, ceri oameni valoroşi, ceri minute din viaţa mea pe care să le petrec cu tine, doar să mă priveşti în tăcere, să-ţi rememorezi tinereţea şi să vezi oglindirea ta într-o altă fiinţă, cu aripi încă, cu mâini mici şi speranţa că va fi, peste mulţi ani, la fel ca tine.

 Îţi mulţumesc, bunico! Îţi mulţumesc pentru ca tu exişti şi prin tine exist şi eu! Îţi mulţumesc că eşti atât de dulce, cu părul tău lung şi alb, cu ochii tăi căprui şi blânzi, cu mâinile tale calde. Îţi mulţumesc, bunico, pentru fiecare „să te îmbraci gros!”. Îţi mulţumesc, bunico, pentru că ai ales sa-mi fii bunică, prietenă, confidentă, izvor de bunătate, iubire, protecţie. Îţi mulţumesc, dulcea mea furnicuţă cernită!

ALEXANDRA NEAGU este elevă în clasa a XI-a E, la Colegiul Naţional „Constantin Carabella”- Târgovişte…