Deşi diplomaţia Uniunii Europene evită să spună tranşant lucrurilor pe nume, în realitate s-a trecut la faza a doua în ceea ce priveşte relaţiile încordate dintre Moscova şi Kiev. Dacă în prima fază am avut de-a face mai mult cu un fel de război civil mocnit, ce s-a finalizat cu pierderea definitivă a Crimeei, aceasta fiind irevocabil incorporată teritoriului rusesc, acum avem de-a face cu un adevărat război dintre Rusia şi Ucraina, marea miză a conflictului fiind regiunea din nord-estul ucrainean, foarte bogată în zăcăminte de cărbune, motiv pentru care Moscova nu vrea să renunţe la această regiune.

Vineri, 7 noiembrie, Kievul, bazându-se necondiţionat pe promisiunile făcute de Washington şi Bruxelles, a denunţat intrarea pe teritoriul său a 32 de tancuri, inclusiv a unor piese mobile de artilerie şi a soldaţilor ruşi. Motivul de data aceasta nu a mai fost îmbrăcat de Moscova sub scuze complezente. Armata rusească pur şi simplu a intrat fără niciun fel de avertisment, pe teritoriul ucrainean pentru a-i ajuta pe separatiştii pro-ruşi care, în urma referendumului organizat duminică, 2 noiembrie, în urma numărării buletinelor au decretat că populaţia pro-rusă vrea să se separe de Ucraina, să se alipească teritoriului rusesc, ceea ce Kievul nu a acceptat. Interesant este că această desfăşurare de forţe armate nu a fost nici confirmată, nici comentată de către separatiştii ruşi care au găsit normal ca armata trimisă de Moscova să ocupe respectivul teritoriu, pentru a le apăra interesele. Partea proastă este că în 24 de ore după invazie, 5 soldaţi au fost ucişi, iar 31 de persoane (16 militari şi 15 civili) rănite. A început apoi cea mai mare bătălie a comunicatelor între Moscova şi Kiev. Într-un final, cele două guverne au căzut de acord asupra unui singur aspect: în materie de răniţi şi morţi oficiali, în 24 de ore, a fost cel mai greu bilanţ înregistrat, de când s-a semnat pe 5 septembrie, anul acesta, încetarea oficială a ostilităţilor, încetare pe care de altfel n-a respectat-o niciuna dintre tabere.

Este greu să afli totuşi care este adevărul. Separatiştii ucrainieni au început să urle că sunt atacaţi de către armata ucrainiană. Văzând că nu-i bagă nimeni în seamă, separatiştii au apăsat pe acceleraţie, spunând că vinovat pentru deteriorarea situaţiei este guvernul de la Kiev, pro-occidental, care este sprijinit pe ascuns de către Bruxelles. Lucrurile au luat foarte repede o turnură extrem de violentă. În urma faptului că Moscova a recunoscut oficial rezultatul scrutinului organizat duminică, 2 noiembrie, în urma căruia Doneţkul nu recunoaşte autoritatea Kievului, plasându-se sub cea a Moscovei, fără să anunţe oficial, armata rusă a intrat pe teritoriul ucrainian în sprijinul separatiştilor, care se simţeau ameninţaţi de forţele militare deplasate de Kiev pentru a le băga minţile în cap separatiştilor ce organizaseră, cu de la sine putere, referendumul respectiv. Un aspect pe care nimeni nu vrea să-l ia în seamă, nici să-l comenteze: la referendumul din Doneţk, de bună voie şi nesilită de nimeni, a participat majoritatea populaţiei. Referendumul exprimă în realitate teama ucrinienilor pro-ruşi de a nu intra sub controlul definitiv al Occidentului, ei considerând că nu Bruxelles-ul, ci Moscova le oferă mai multă stabilitate economică şi linişte socială. Pentru Kiev, pentru Bruxelles şi Washington, după ce s-a pierdut în favoarea Rusiei, Peninsula Crimeea, acum bastionul separatiştilor pro-ruşi a devenit Doneţkul. Oraşul are cel mai important aeroport din zonă. Cine ajunge să stăpânească, să controleze aeroportul, reuşeşte fără dureri de cap să transporte pe calea aerului trupe care să potolească cel puţin jumătate din Europa de Răsărit, iar cu armamentul pe care-l posedă la ora actuală ruşii, ţinând cont că ungurii cam înclină să le cânte în strună, nu va fi greu Moscovei ca, plecând de pe aeroportul din Doneţk să cucerească şi să controleze foarte uşor oraşe importante precum, în ordinea kilometrilor distanţă, Chişinău, Bucureşti, Sofia, Varşovia. Într-un scenariu conflictual mai mult sau mai puţin fantezist, dacă ruşii reuşesc să controleze aeroporturile acestor oraşe, le va fi foarte uşor cu tehnica militară pe care o posed să ia piuitul Bruxelles-ului.

Pe de altă parte există şi o puternică stare emoţională a celor din Doneţk, negativă, faţă de Bruxelles şi Washington. Aceasta a fost puternic accentuată de faptul că, deşi nu vrea să o recunoască, când a intervenit ca să îi potolească, armata trimisă de Kiev, în timpul luptelor date în apropierea aeroportului, a ucis în timpul unui bombardament, doi adolescenţi, ceea ce a provocat o puternică reacţie de furie a populaţiei civile pro-ruse împotriva Kievului şi Occidentului.

La sfârşitul săptămânii trecute, cotele de teamă şi de alarmă în ceea ce priveşte Kievul, au atins maximul suportabil. În ceea ce priveşte tabăra pro-occidentală aceasta nici la ora actuală nu ştie care sunt adevăratele intenţii ale pro-ruşilor şi ale aliatului lor nedeclarat oficial, Moscova. La prima vedere, Kievul trăieşte cu impresia că pro-ruşii vor să recucerească şi să controleze definitiv teritoriile pe care le-au pierdut în timpul verii acestui an. După cum evoluează lucrurile, se pare că pro-ruşii ucraineni vor să mărească suprafaţa de teritoriu pe care o controlează. Afirmaţia făcută de Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, dă apă la moară pro-occidentalilor care preferă, cu ajutorul Bruxelles-ului să declanşeze un război prin care să-i învingă, să-i controleze pe pro-ruşi şi, dacă nu deranjează pe nimeni, la nivel internaţional, chiar să-i extermine. Lavrov a făcut, sâmbăta trecută, următoarea afirmaţie: înainte de a se stabili condiţiile încetării focului, trebuie să stabilim definitiv şi precis linia de demarcaţie între Doneţk şi Kiev. Între timp, a ieşit la iveală importanţa unui alt oraş ucrainean pe care au pus ochii pro-ruşii: este vorba de Mariupol, port vital pentru exportul producţiei industriale din Doneţk. Un alt oraş vital pentru separatiştii pro-ruşi este Cişastia, localitate foarte importantă deoarece pe teritoriul său se află cea mai importantă centrală electrică care alimentează întreaga regiune Luhansc. Dacă separatiştii vor reuşi să controleze în totalitate şi aceste două localităţi, atunci guvernul de la Kiev poate să se ducă la plimbare fără probleme. Deocamdată, de la sfârşitul săptămânii trecute continuă cel mai violent conflict armat dintre Kiev şi separatişti care fiecare în parte încearcă să controleze definitiv aeroportul din Doneţk. Cele două grupuri înarmate au ajuns în situaţia de folosesc artileria grea ceea ce pune permanent în pericol viaţa civililor din cartierele aflate în apropierea aeroportului. În plus, cele două tabere au ajuns să se înfrunte printre ruinele terminalelor aeroportului, indiferent că este zi sau noapte.

După terminarea referendumului din 2 noiembrie, s-a constatat că foarte mulţi şefi locali, ieşind de sub controlul Kievului, şi-au constituit armate care luptă pentru separarea regiunii Doneţk de restul teritoriului ucrainian. Se pare că toţi primesc ajutor militar din partea Moscovei. În tot acest ansamblu, un singur separatist încă ezită să se implice în conflict. Este vorba de Igor Bezler, puternicul stăpân al raionului Horlifka.

            Deocamdată Moscova, din cauza conflictului pe care îl întreţine în Ucraina, sprijinind separatiştii, conform analiştilor economici occidentali, a început să cunoască dificultăţi de ordin economic, provocate şi de embargourile declanşate de occidentali. În consecinţă, Vladimir Putin a început să facă tot mai intens curte guvernului de la Pekin. Dacă chinezii sunt de acord să semneze tratate economice cu Moscova, atunci ruşii vor avea unde să-şi vândă producţia internă de marfă, ceea ce va constitui o foarte bine venită gură de oxigen pentru finanţele ruseşti. De asemenea, Vladimir Putin, în perioada 15-16 noiembrie, are de gând să profite de organizarea întâlnirii Grupului celor 20 (G20), care va avea loc în Australia. Cu această ocazie va căuta să găsească vreun partener occidental mai mult preocupat de soarta economică a ţării sale, decât de cea a Ucrainei, ceea ce ar însemna o importantă victorie în intenţia de a fisura Uniunea Europeană care sprijină Kievul. Situaţia nu este uşoară şi nici nu are perspective de a fi destul de repede rezolvată sub aspect economic. Moscova se vede pusă în situaţia de a trebui să-i ajute pe separatişti, deoarece Kievul, după referendumul din 2 noiembrie, a tăiat orice ajutor financiar pe care intenţiona să îl dea regiunii Donbas, din care face parte şi Doneţkul. Pentru a-i obliga să renunţe la ideile separatiste, Kievul a îngheţat cele 2,6 miliarde de euro reprezentând salariile pe care trebuie să le primească toţi cei care lucrează în zona Donbasului. Cu alte cuvinte, Kievul nu urmăreşte altceva decât să-i îngenuncheze pe separatişti prin înfometare. În plus, Kievul a anunţat oficial că pregăteşte noi acţiuni armate împotriva separatiştilor. Partea proastă este că la auzul acestui anunţ, neoficial desigur, Moscova a început să mărească numărul trupelor pe care le trimite pe teritoriul Donbasului. Deci, de la război civil s-a ajuns la război în toată regula, deocamdată regional, dar situaţia este într-un echilibru aşa de fragil, încât războiul se poate extinde şi pe o parte din teritoriul Uniunii Europene, dacă acesta se încăpăţânează şi pune în aplicare planul de a ajuta Kievul cu armament şi soldaţi. Duminică, Putin a anunţat oficial şi foarte serios că Rusia are suficient material militar şi tehnică de luptă aeriană, navală şi la sol ca să facă faţă oricărei agresiuni declanşată de Occident. Mai mult, a insinuat că Rusia este capabilă de data aceasta să ajungă până pe malul Atlanticului dacă este nevoie. Să nu uităm că, în secolul XIX, când Napoleon a fost învins de coaliţia dintre Prusia, Austria şi Rusia, cazacii au intrat în Paris şi, lucru uitat acuma, au intrat călare în Notre-Dame.

P.S.: povestea din estul Ucrainei, repetă la scară mai mare, pe cea biblică a lui Cain şi Abel, de data aceasta, în varianta modernă, cei care bagă râcă fiind şmecherii de la Moscova şi Washington, Bruxelles-ul fiind doar un paravan diplomatic al americanilor, ca să nu mârâie lumea că prea se bagă peste tot. De ce comparaţia respectivă? Nu ne vom referi la cine s-a fâţâit pe teritoriul actual al Ucrainei, în mileniul al II-lea, înainte de Cristos. Pe scurt, în secolul al VI-lea după Cristos, obosiţi de cât au mers pe jos sau călare, în Ucraina se vor stabili slavii, cei care le-au adus, se spune, plugul, daco-romanilor. Între timp, varegii, denumirea sub care erau cunoscuţi vikingii orientali, devin treptat o mare putere economică şi comercială. Ca şi azi, şi atunci se căutau noi pieţe de desfacere, tranzitare, cumpărare şi vânzare de mărfuri. Cam ce face acum Uniunea Europeană. Fiind mai dezvoltaţi economic decât slavii, fără să aibă parte de conflicte armate prea dure, varegii intră pe teritoriul stăpânit de slavi. Trebuie spus că la fel ca şi în cazul genezei poporului român, femeile au avut un rol decisiv. Prin simpla adoptare a poziţiei orizontale, ele au contribuit la apariţia unui nou popor şi astfel, mai mult sau mai puţin paşnic, printr-o succesiune scăpată de sub control, într-o stare de beatitudine… eroic-erotică, a apărut o nouă populaţie de tip medieval. Acum, varegii aveau şi ambiţii de întemeietori. Din motive comerciale, împreună cu slavii, au construit Kievul. Mai trebuie precizat că varegii erau organizaţi în clanuri, cel mai puternic fiind cel cunoscut sub numele de rus. În secolul al XI-lea apare cel mai mare stat medieval, puteţi spune şi regat, din Europa: Rus de Kiev. Ca suprafaţă, îngloba Ucraina de azi, Bielorusia, unii spun Belarus, vestul Rusie şi ceva din Basarabia de acum. Mai trebuie spus că aveau o aristocraţie mai mult etnic de origine varegă şi o prostime mai mult de etnie slavă. Cu timpul, s-a amestecat aşa de bine că nu se mai putea face diferenţa între unii şi ceilalţi. În anul 988, vine la Kiev un grec bizantin. Nu era singurul, dar acesta, pe numele său Chiril, era mai dotat intelectual decât restul. De cum a ajuns, se pune pe treabă şi în scurt timp iî trece pe toţi la creştinism. Ca bonul, fiindcă au fost cuminţi şi, fără tămbălău au devenit creştini, Chiril le face un cadou extrem de valoros prin care ei îşi vor salva, în timp, identitatea naţională: la dă alfabetul chirilic, ce va fi folosit şi români până în secolul al XIX-lea. Toate bune şi frumoase până în 1240, când vin tătarii peste ei şi-i fac zob. Când au zis că au scăpat, s-au trezit pe capul lor cu mongolii. În perioada dominaţiei tătare, pentru a supravieţui, populaţia regatului Rus de Kiev şi-a făcut bagajele şi s-au împărţit în trei grupe. Grupa mare a plecat repede spre est, constituind Rusia de azi. Grupa mijlocie a plecat spre nord, dar obosită de atâta mers, s-a oprit şi ea, întemeind Belarusul de azi. Restul, grupa mică a stat pe loc. Câţiva s-au refugiat în munţi şi şi-au spus cazaci. Între timp, polonezii, aliaţi cu lituanienii, pătrund pe actualul teritoriu al Ucrainei şi-i bat pe tătari şi pe mongoli de la sună apa-n piuă. Mai iuţi de picior, tătarii se pitesc în Crimeea de unde nu i-a mai scos nici dracu cu excepţia lui Stalin, mai tare ca dracu, care-i va deporta în Siberia, în secolul al XX-lea. Pe scurt, vin polonezii şi aliaţii lor, pleacă polonezii, iar cazacii coboară din munţi, la câmpie şi întemeiază Ucraina de azi, cu capitala tot în vechiul Kiev. Un ultim amănunt, sărind peste secole de istorie: teritoriul ocupat în est de cei ce au fugit de tătari şi mongoli, se va numi Rusia, de la Rus, denumirea puternicului clan vareg de negustori războinici, iar denumirea de Ucraina, care înseamnă în rusa veche „teritoriu de margine”, echivalentul a ceea ce numim acum teritoriu tampon, a fost dată de ruşii ce au întemeiat Moscova, pentru a se deosebi de cei ce au întemeiat regatul Rus de Kiev. Practic, cei care se omoară acum, pe teritoriul ucrainean, etnic vorbind, sunt fraţi, dar au ajuns în postura lui Cain şi Abel, iar sângele nevinovat strigă… la Cer, cerând răzbunare, diavolul, cocoţat pe zidul Kremlinului, râzând mulţumit ca şi fratele său întru apocalipse, care râgâie satisfăcut, stând pe acoperişul Parlamentului din Bruxelles.

ALEXANDRU   RÎBINSCHI este   absolvent al Facultăţii de limbi şi literaturi străine, Universitatea Bucureşti, scriitor de proză s.f., a publicat în Almanahul Anticipaţia 1990 și este jurnalist…