De la fundament istoric la mişcare globală: Ben Hur şi Quo vadis – itinerarul creştinilor

În Ben Hur, autorul prezintă o poveste despre Hristos, obiectiv reflectată în faptele şi contextual istoric al primilor ani ai umanităţii, naşterea şi copilăria Acestuia fiind prozaic descrise, uneori inserţiile premonitorii fiind indicii ale loialităţii faţă de sursa biblică. Detaliul toponimic, istorismul şi ilustrarea poziţiei politice a Romei faţă de Iudeea, menţiunea celor doi părinţi lumeşti ai Mântuitorului şi subtile impresii dogmatice filtrate de concepţiile comunităţii mixte, totul alimentează analiza promelor forme de manifestare religioasă. Siguranţa existenţei Adevărului Unic, supremei forţe sine qua non este resimţită din preliminariile epice. “Sufletele lor se înfiorară de emoţie divină; căci prin acel miracol recunoscură Prezenţa Divină”. Magii, elementele asupra cărora Dumnezeu îşi certifică rolul de Atotputernic, Unic şi Ziditor, sunt difuzorii Naşterii “Celui Care este Rege al evreilor”: “Ce va să urmeze după venirea Lui?/ -Mântuirea oamenilor./ – De ce vor fi mântuiţi ?/ – De ticăloşia lor./ – Cum?/ – Prin puterile divine – Credinţa, Iubirea şi Faptele Bune.”

Precizările mamei evreului cu privire la statutul unui popor privilegiat, o rasă pură şi iubită de Dumnezeu, menţiunile care valorifică originea credinţei monoteiste în descendenţa lor întăresc rolul iudeilor în difuzarea creştinismului. Textul romanului abundă în imagini sublime în care solicitudinea consacrării motivelor sfinte şi vehemenţa acestei familii destituite care apără crezul personal religios sunt marcate de convingerea că Mesia este Cel Aşteptat. “Nu există nicio lege care să stabilească superioritatea naţiilor. Un popor se naşte, îşi trăieşte viaţa şi moare, fie din vina lui, fie de mâna altuia care, venind la putere, pune stăpânire pe locurile lui şi scrie un nume pe monumentele lui. (…) Să-i comparăm pe evrei şi pe romani. Semnul cel mai simplu dintre toate este viaţa poporului de zi cu zi. Despre asta am să spun numai că Israel l-a uitat câteodată pe Dumnezeu, pe când romanii nici nu l-au cunoscut; pe când romanii nici nu l-au cunoscut; prin urmare, comparaţia nu e cu putinţă. (…) Aşa se face, fiule, că din toată lumea numai Israel al nostrum îşi poate disputa superioritatea grecilor şi poate să se ia la întrecere cu ei pentru laurii adevăratului geniu. Spre deosebire de celelalte popoare, egocentrismul romanului este la fel de orb şi de nepătruns ca şi platoşa care îi acoperă pieptul. (…) Băiatul meu, îţi cer să Îl slujeşti pe Domnul. Domnul Dumnezeul lui Israel, nu Roma. Căci pentru un copil al lui Abraham nu există altă slavă decât cea pe care o câştigă urmând căile Domnului.” Bărbatul evreu căruia legea şi seminţia îi atestă rolul de slujitor al lui Dumnezeu, Unuia Singur, un caracter desăvârşit şi indubitabil încercat este personajul eponym al romanului lui Lew Wallace. Deopotrivă, reprezintă şi o dovadă a curajului, a devotamentului şi încrederii în sine, un exponent al unui neam căruia opulenţa romană nu i-a şters principiile. Episoadele memorabile confirmă originile sale autentice: disensiunile cu Messala – ajuns soldat roman, aventurile pe mare alături de cel de-ai doilea părinte – Arrius Quintus, găsirea sclavului tatălui său şi echilibrul raţional şi just pe care-l afişează în hotărârea sorţii acestuia şi a fiicei sale, înfruntarea în cursa de carete, angajamentul în formarea unei armate protectoare a Regelui şi insistenţa asupra căutării familiei. În toate aceste circumstanţe, Ben Hur compune comportamental exemplul creştinului. Provenit dintr-un oraş “pe care Dumnzeu Îl aleseseca lăcaş al Lui pe pământ”, cu o voinţă remarcabilă (“Sunt fiu al lui Israel şi, cel puţin, în această clipă, popriul meu stăpân“), împăciuitor şi milos, ferm şi totodată căutător al dreptăţii (“Judeci greşit, bunule şeic, spuse cu căldură Ben Hur. Moise a fost şi războinic, nu numai dătător de legi, iubit de Dumnezeu; şi de ce te duci la război dacă nu pentru că iubeşti toate creaturile Lui – pe astea (aici despre cai), printre celelalte?”) eroul reuşeşte să încheie relaţii strânse cu oameni care-i pot furniza atât statut cât şi forţă morală pentru misiunea sa militară. Copleşit de alegaţiunea magului Balthasar, care explică şi confirm statutul salvator al Mesiei, eroul se îndreaptă civic şi etic spre misiunea sa. “Mântuitorul pe care L-am văzut a fost născut de o femeie (…). Cei care aveau puterea atunci Îi erau duşmani; Irod îi era duşman, iar Roma ce putea să fie? Cât despre Israel – Israelul nu L-a recunoscut şi de aceea Irod a vrut să-L omoare. Acum înţelegeţi. Ce altă cale mai bună era de a avea în grijă viaţa Lui, în anii tinereţii, decât de a-L ţine ascuns? De aceea îmi zic că nu e mort, ci ascuns şi, cum lucrarea Lui a rămas nefăcută, se va întoarce. Acestea sunt temeiurile credinţei mele. (…) În ce cetate să-şi înceapă El lucrarea dacă nu în Ierusalim? (…) Chiar astă seară, dintr-o uşă sau de pe vârful unui deal, a văzut soarele apunând şi aducând mai aproape cu o zi vremea când El Însuşi o să fie lumina lumii.” Alături de sensul acesta confirmative, discursul magului Balthasar poartă amprenta critic asupra cetăţii Romei, privită precum inamicul şi locul punitive al Mesiei. Capitolul intitulat Învăţătura lui Balthasar ilustrează realmente antinomia între cele două cetăţi, Roma şi Iudeea, comportând factori de natură nu doar religioasă, ci şi circumstanţială, în condiţiile revenirii Celui numit Rege.

Dacă toponimic esenţa scrierii lui Wallace este Iudea, Roma reprezentând o cetate inaccesibilă, în capodopera scriitorului polonez – Quo vadis – Oraşul Etern capătă valenţe memorabile, chiar fatidice. Descris într-o epocă a desăvârşirii libertăţii conducătorului nebun – Nebun – Roma este un mesager şi, totodată, “cayanul suferinţei” credinţei creştine către orizontul împlinirii. Un cadru somptuos, o desfătare a simţurilor nobile, un banchet permanent de gusturi, de vicii şi un necontrolat avânt spre degradare. Din punct de vedere lexical, scrierea lui Henrik Sienkiewicz denotă o afinitate obsesivă a autorului pentru lumea romană, abundenţa xenismelor, descrierile pompoase şi varietatea planurilor existenţiale care converg spre fericirea cuplului principal oferind operei o însemnătate remarcabilă. Preliminar vorbind, intriga romanului cu titulatură simbolică asupra destinului conceptual al creştinismului este construită pe soclul valorilor umane lăudabile. Povestea de iubire dintre nobilul roman Marcus Vinicius şi creştina Ligia reprezintă detaliul epic al unei intrigi cu conotaţie religioasă. Dincolo de această idilă, autorul dezvăluie o serie de motive care ilustrează continuitatea, acum tot mai stringent a conflictelor dintre creştini şi păgâni, însumându-le exponenţilor lor de rang: Nero şi Petru. Unul – tiran şi decadent, celălalt – apostol înţelept cu frica de Cel Puternic. Dacă, circumstanţial, Ben Hur a stagnat începutul creştinizării, experimentând un statut emblematic, naraţiunea autorului polonez etapează prin moduri de expunere descriptivă impresionante, prin simboluri şi prin jocuri inteligente ale unor personaje marcante.

Încă din primele rânduri ale scrierii, autorul oferă exclusivitate utilizării termenilor specifici pentru descrieri ale încăperilor romane, ritualurilor patriciene, nomenclaturii mitologice. Incipitul oferă panorama Romei auguste, introducând în scenă pe arbitrul eleganţei – Petronius, şi pe nepotul acestuia – Marcus, “îndrăgostit fără scăpare” de o tânără care locuieşte în casa unui fost general roman. Opera este un amalgam de planuri epice care alcătuiesc o arborescenţă centrată pe domnia lui Nero. Fidel sursei istorice dar şi Analelor lui Tacit, Sienkiewicy surprinde tridimensional Roma: din casa lui Plautus – leagănul ocrotitor al unei iubiri dur încercate, în casa nobilului Petronius ori la curtea lui Nero, din toiul banchetelor auguste în catacombele oraşului – unicul refugiu al unei secte nou apărute care divinizează o singură entitate şi care îşi certifică apartenenţa prin simbolul peştelui misterios. Omniscienţa autorului surprinde cele mai subtile trăiri şi cele mai ambigue manifestări. Inutil elogiem neîncetat maiestuozitatea descrierilor, necesar este să purcedem asupra nodului gordian al intrigii: persecuţia creştinilor, relevanţa religiei monoteiste în politica romană şi consecinţa sacrificiului uman. O fiinţă candid, căreia trivialitatea banchetului roman îi produce o curiozitate nepedepsită, un tânăr mânat de febrila pasiune dar temperat de vocea credinţei femeii iubite, alţi terţi fără implicaţie notabilă: greaca Acteea – odată favorita lui Nero, acum creştină; Pomponia Grecina – un personaj la fel de misterios pe cât de just, o purtătoare a convingerilor că “Dumnezeu este unul singur, drept şi atotputernic”; tâlharul Chilon Chilonides – un parvenit pe care “zeii l-au creat pentru a fi un pungaş mărunt, dar el a ajuns un demon”, fără voia lui un ajutor nebănuit al creştinilor şi el apartenent al acestei secte descinsă în catacombele Romei, prin “case părăsite şi chiar în cariere de nisip”; Aulus Plautius – protectorul Ligiei şi probând o bravură lăudabilă în faţa ordinelor crude ale lui Nero; uriaşul Ursus – mâna de fier care-şi apără stăpâna “mai bine decât Cerber pe Hades”, dispus să sufere şi să îşi sacrifice trupul în arena cu lei; personalităţile artistice romane, figure duale şi totuşi păgâne printer care – ilustru – Petronius, dincolo de vocea raţională a lui Nero este şi un arbitru imparţial şi cinic al iubirii, în cele din urmă, după o existenţă epicureică, se oferă morţii purtat pe braţele acesteia alături de sclava lui, Eunice. Dincolo de aceste exemple fizice, cel mai important este modul de abordare al factorului religios în desfăşurarea existenţei celor menţionaţi mai sus. Fuga Ligiei din palatal lui Nero îl revolt pe Vinicius, care, obsesiv, o caută şi o găseşte prin intermediul lui Chilonides. Împrejurările sunt emblematice. În Ostrianum, pe Via Nomentana, însoţit de un uriaş numit Croton şi de tâlhar, Vinicius trăieşte o revelaţie a Divinităţii Unice. “Vinicius văzuse o mulţime de temple, de diferite structuri, în Asia Mică, Egipt şi Roma însăşi; cunoscuse o mulţime de religii, foarte diferite ca şi caracter, şi auzise multe imnuri; dar aici, pentru prima dată, văzu oameni invocând o divinitate prin imnuri – nu pentru a îndeplini un ritual prestabilit, ci invocând din adâncul sufletelor lor, cu un dor real, ca cel simţit de copii după părinţii lor. Trebuia să fii orb ca să nu vezi că acei oameni nu doar îşi onorau Dumnezeul, ci că îl iubeau din tot sufletul.” Locul acela era de fapt punctul de întâlnire al creştinilor, abscons dar sigur, iar acum evenimentul era cu atât mai important cu cât “Primul discipol al lui Cristos” îşi va propovădui cuvântul pe care l-a auzit la Mielul Lui Dumnezeu: “De la început glăsui ca un tată care-şi învaţă copiii cum să trăiască. Le porunci să renunţe la excese şi la lux, să îndrăgească sărăcia, puritatea vieţii şi adevărul, să îndure cu răbdare greşelile faţă de ei şi persecuţiile, să se supună conducătorilor şi celor aflaţi deasupra lor, să nu trădeze, să nu înşele şi să nu defăimeze; şi, în final, să fie un exemplu pentru cei din jurul lor şi chiar şi pentru păgâni”. Ajuns acolo, ferm şi neînduplecat să-şi găsească femeia adorată, Vinicius asistă la aceste prelegeri cu încărcătură pioasă şi, cuprins de reflecţii generate de aceste învăţături transgresă diverse stări, de la mânie la dezamăgire, de la revoltă la regret. “Cinicii îndemnau la sărăcie şi la reţinere în faţa nevoilor, Socrate îndemna la virtute, ca fiind un lucru ancestral şi bun; primul stoic pe care-l întâlneşti, chiar şi unul ca Seneca, care deţine cinci sute de mese din lemn şi lămâi, preamăreşte moderaţia, îndeamnă la adevăr şi răbdare în faţa necazurilor, la rezistenţă în faţa grijilor (…)”. În ochii unui păgân, credinţa acestei secte creştine era o necunoscută mult prea diferită de ceea ce raţionamentele sale egala în divinizarea zeilor. Astfel, “Vinicius nu putu să nu observe că exista totuşi o diferenţă între învăţăturile bătrânului şi cele ale stoicilor şi ale altor filozofi; acesta îndemna în mod rezonabil la bunătare şi virtute, ca fiind primele lucruri practice în viaţă în timp ce promitea nemurirea, şi nu acea nemurire neajutorată, sub pământ, în putreziciune, goliciune şi dorinţă, ci o viaţă superb, aproape cu cea a zeilor. (…) Bătrânul mai spuse că virtutea şi adevărul trebuie iubite pentru ele însele, căci cea mai înaltă, eternă bunătate şi virtute ce există încă dinaintea vremurilor este Dumnezeu şi deci, cine iubeşte aceste două caltăţi, îl iubeşte pe Dumnezeu, şi astfel devine un preţuit copil al Său.” Impulsivitatea lui Vinicius năştea sentimente contradictorii şi vătămătoare: ceea ce auzea i se părea mistic şi irealizabil, tânjea la un astfel de trai dar însemna să propria existenţă imorală. Plecat păgân, cu idei răzbunătoare şi posesive, Vinicius este copleşit acum, în mijlocul acestor oameni, de noua lor credinţă: “Uită pentru moment unde se afla; începu să piardă sentimentul realităţii, al măsurii, al judecăţii. Se afla în prezenţa a două imposibilităţi. (…) Pe chipurile celor prezenţi se putea vedea un entuziasm nemărginit, uitare de sine, fericire şi nemăsurată iubire. (…) Roma nu exista pentru acei oameni, şi nici cezarul, nu existau temple ale zeilor păgâni; exista doar Cristos, care umple pământul, marea, cerul şi lumea.” Planul de răpire al Ligiei, din nou dădu greş, astfel că patricianul ajunse la mila creştinilor în casa cărora Ligia stătea. Iubirea pentru tânără era mai presus de viaţa sa, astfel că rănit şi deznădăjduit, Marcus Vinicius prefer să moară decât să fie părăsit din nou. “(n.r. Ligia) Trăind, încă din momentul în care fugise, într-un continuu entuziasm religios, gândindu-se doar la sacrificiu de sine, ofrande şi la mila nemărginită, începuse să se simtă tot mai apropiată de acea nouă inspiraţie care, pentru ea, luase locul casei, familiei şi fericirii pierdute, şi o transformase într-una dintre acele fecioare creştine care, mai târziu, au schimbat sufletul lumii.”

Substanţa narativă ce hrăneşte opera scriitorului polonez oscilează între secvenţe simpliste, în care modestia creştină este repudiată de firea romanului Marcus şi secvenţe somptuoase în care Nero, bufonul grec, aventurat în Egipt alături de tribuni, preamăreşte planurile sale de construire a unei cetăţi, unde depravarea şi hedonismul trivial vor domni. Adiacent, dialogurile dintre Petronius şi Marcus adâncesc nehotărârea şi deziluzia celui din urmă. Petronius, fidel vieţii necenzurate, dedicării iubirii, puterii şi frumuseţii îşi îndeamnă nepotul să o uite pe Ligia. Existenţa creştinilor, încă nedescoperită de Nero era una patetică, fără idealuri pământeşti, în viziunea arbitrului cinic al eleganţei. Convertirea romanului a fost un proces gradual, căci mai întâi Vinicius, repugnând prezenţa la banchetele împăratului, dar şi ridicolele impresii ale lui Petronius despre creştini, refuzând a treia încercare de posedare a Ligiei, alese să îşi recunoască voinţa şi transformarea în faţa Apostolilor. “Glaucus mi-a spus că sunteţi gata să mergeţi până la capătul pământului pentru un suflet: faceţi şi pentru mine ce aţi făcut pentru cei de al căror drag aţi venit tocmai din Iudeea – faceţi asta şi nu-mi părăsiţi sufletul”. Videcat de traiul roman, îndrăgostitului i se dă dreptul să iubească: “-Iubiţi-vă întru Domnul şi gloria Sa, căci nu există nici un păcat în dragostea voastră.”

Sienkiewicz polarizează caracterul dual al societăţii romane, pendulând între milostenia apostolului Petru faţă de oameni şi egoismul lui Nero când, după incendiul izbucnit în Roma, poporul caută răzbunarea. În Palatin, divergenţele persist, Petronius şi Tigelinus, ambii vânători ai rolului executive sub protecţia împăratului, apără şi culpabilizează aşadar victima colectivă responsabilă de incendiere, anume creştinii: “Oamenii vor răzbunare, nu doar o victimă, ci sute, mii de victime. Ai auzit, stăpâne, cine a fost Cristos – cel ce a fost crucificat de Pilat din Pont? Şi ştii tu cine sunt creştinii? (…) Niciodată mâinile lor nu te-au cinstit cu aplauze. Niciodată nu te-au recunoscut drept zeu. Ei sunt duşmanii rasei umane, ai oraşului şi ai tăi. Poporul vrea sânge şi jocuri, atunci le va avea. (…) Fruntea lui Petronius se înnourase. Se gândi la pericolul care-i pândea pe Ligia şi pe Vinicius, pe care-i iubea, şi pe toţi acei oameni a căror religie o respinsese, dar de a căror nevinovăţie era sigur. (…) –V-aţi găsit victimile! Este adevărat! Le puteţi trimite în arenă, sau le puteţi înveşmânta în tunici dureroase. Şi asta este adevărat. Dar, ascultaţi-mă! (…) Fiţi regi şi zei adevăraţi! Nu este nevoie să spunem că incendierea Romei a fost un lucru bun; dar a fost colosal şi nemaipomenit Ai curaj; păzeşte-te de acte nedemne de tine – căci doar acestea te amenunţă, iar veacurile ce vor veni vor spune: «Nero a ars Roma, dar ca un cezar timid şi ca un poet timid a negat acest lucru şi a dat vina pe nişte inocenţi»”.

Aversiunea nemăsurată asupra creştinilor este ilustrată vindicativ prin posibilitata pedepsirii lor, lucru permis de cezar, metodele abominabile fiind consumate pentru amuzamentul poporului roman, pălit de incendiul pe care Nero l-a provocat pentru a-şi stăvili grotescul şi înfiorătorul gust artistic: „Tigelinus: Primul creştin pe care soarta mi l-a adus în cale, Glaucus îl venerează pe un anume Cristos, care a promis să omoare toţi oamenii şi să distrugă toate cetăţile de pe faţa pământului, cruţându-i doar pe ei dacă îl vor ajuta în această lucrare de ucidere a tuturor copiilor Deucalionului.” Cetatea romană devine spaţiul beligerant a două forţe antagonice care-şi dispută nu doar sufletele ci şi perenitatea.

Simbolistica pregătirilor în această cetate a crimei anticipează gestul martirizării creştinilor, un gest sinistru generat de impresiile vindicative ale Popeei şi ale lui Nero însuşi, o lovitură de teatru uman al sacrificiului, un crescendo dramatic al unei intrigi ce capătă dimensiuni demnitare. Rasa creştină, atât de numeroasă, pune în pericol augusta cetate păgână, astfel că decizia exterminării acestora, sincronizată cu divertismentul, sporeşte referinţa macabră a momentului. Speranţa celor care îşi vor găsi sfârşitul sub ochii „bufonului grec” este fortificată de cuvântul înălţător al Apostolului: „- De ce vă plângeţi? Dumnezeu s-a lăsat torturat şi ucis, iar voi vreţi să vă apere pe voi de aceste lucruri. (…) Nu moartea se află înaintea voastră, ci viaţa, nu tortua, ci încântarea fără margini; nu lacrimile şi gemetele, ci cântecele; nu sclavia, ci libertatea; (…) El a răscumpărat cu sânge şi tortură păcatele acestei lumi; aşa că El vrea ca voi să mântuiţi cu propriul vostru sânge şi tortură acest cuib al nedreptăţii. Asta vă spune vouă, prin glasul meu.” Maliţiozitatea şi cruzimea lui Nero precum şi aversiunea sa intrisecă pentru cei care au fost numiţi duşmani ai Romei sunt reflectate în spectacolul sângeros presărat cu acte nemiloase şi chiar egoiste: prezenţa Ligiei în arenă, pe spatele unui bizon, este moneda aruncată lui Vinicius şi Petronius în schimbul trădării, dar Ursus, Hercule al ligienilor, o salvează pe fecioară şi o încredinţează logodnicului său. „Salvaţi fecioara. Am făcut toate acestea de dragul ei! (…) Compasiunea se aprinse brusc precum o flacără. Avuseseră parte de destul sânge, moarte şi tortură. Glasuri înecate de lacrimi începură să ceară milă pentru amândoi”. În faţa morţii, credinţa şi ispăşirea sunt verbalizate cu multă evlavie şi convingere de către Apostol: „Mila a juns la final, iar ceasul mâniei Domnului a sosit. În curând veţi sta dinainte teribilului Judecător, în a cărui prezenţă păcatul va putea fi cu greu justificat. Plângeţi-vă păcatele, căci fălcile iadului s-au deschis; vai vouă, soţi şi soţii, vai vouă, părinţi şi copii.” Asemeni unui păstor al sufletelor, Petru îndrumă spre suferinţă, spre îndurare şi spre dăruinţa trupurilor. În zilele din toiul spectacolului, diversitatea amuzamentului oscilează între luptele gladiatorilor şi scenele înspăimântătoare în care sute de creştini sunt conduşi în arenă în piei de animale şi sfâşiaţi de câini sălbatici, lei şi tigri; imaginile surprinse de ochiul omniscient al autorului frizează oribilul şi declină intoleranţa privirilor publicului roman. Apogeul suferinţei acestor copii ai lui Dumnezeu îl constituie crucificarea, venită precum o pedeapsă supremă dar niciodată anihilatoare a credinţei. „Şi în pădurea de cruci, cei mai slabi începură să doarmă somnul cel veşnic”. Blestemele lui Crispus, crucificat, îl încremenesc pe Nero iar „augustanii nu mai îndrăzniră nici măcar să respire”. Ulterior acestei martirizări, focul va semăna în privirile celor prezenţi un splendid spectacol purificator.

Epilogul romanului Quo vadis dispune de echitabilita şi resemnare. Verbul sentimental şi cel politic reunesc referinţa religioasă sub aspectul desăvârşirii. Iubirea, condusă pe căi periculoase, triumfă iar Adevărul dăinuieşte chiar dacă „puterea Fiarei a împrăştiat turma de miei în toate colţurile lumii, iar roadele muncii Apostolului au fost transformate în praf şi pulbere”. Perseverenţa, credinţa şi siguranţa difuzării acestei religii care abia a cunoscut sacrificiul însoţesc pe „bătrânul pescar al Domnului”, cel ce a reuşit să creeze biserica Domnului, în această cetate, capitala lumii, pe care însă răsuflarea sângeroasă a urgiei o spulberase într-o clipă, făcându-l să constate că era nevoie să o ia cu totul de la început. Un nou început prevestit de viziunea lui Petru: „- Quo vadis, Domine? / Dacă tu îmi părăseşti poporul, Eu mă duc la Roma să fiu crucificat din nou.” Solemnitatea morţii Apostolilor Petru şi Pavel încununează sacrificiul întru creştinizare al omenirii, ultima lor faptă de convertire a temnicierilor fiind un indiciu de natură invazivă majoră a credinţei.

Tragismul şi complexitatea deciziei soluţionează finalul unei opere memorabile: Petronius, ameninţat de pedeapsa cezarului, scrie o ultimă epistolă sinceră prietenului său şi se sinucide alături de iubita lui în mijlocul unui banchet august, elogiind că odată „cu noi pier poezia şi frumuseţea”. Nero este asasinat de Epafrodit urmând parcă drumul blestemat al creştinilor în Ostrium – pe Via Nomentana, Chilon Chilonides este crucificat şi, apoteotic, se încredinţează Domnului declarând „Pace, martirilor!”. Indiferent că martiriul creştinilor sub domnia lui Nero a generat o stagnare a transmiterii credinţei, convingerile lăsate de Apostoli au răsunat în sufletele celor rămaşi care se vor converti la acea religie hulită şi interzisă, adepţii reconfigurând turma cu care Domnul va fundamenta lumea creştină. Necesitatea trasării unor destine sinuoase, convergenţa valorilor morale cu cete religioase şi impactul politic deloc benefic asupra populaţiei au dezvăluit triumful unui adevăr biblic peren: Iisus a pătimit pentru poporul său căruia i-a acordat circumstanţe atenuante credinţei, dar i-a slobozit de suferinţă oferindu-se ca jertfă în faţa Răului.

ALINA NICOLETA POLINA este absolventă a Universității Pitești, Facultatea de Litere, iar pasiunea sa este critica literară; a mai publicat în revista CLIMATE LITERARE…