Romanul este o pledoarie culturală şi filosofică a unui principiu estetic demontat. Frumuseţea este o calitate, este o slăbiciune, este în sens creator o cauză.

Yukio Mishima, cu veleităţi artistice deghizate, cunoaşte şi construieşte o lume în centrul căreia Templul de aur este elementul catalizator, este a priori o utopia a frumuseţii. Dincolo de criteriul cultural, de alura descriptiv-istorică gnoseologică, romanul complică idei, subtilizează tematici controversate şi ancorează gândirea modernă în particularităţi nocive. Prin acest act creator, Mishima este un scriitor al vinei, al defectelor, al maliţiozităţii, al blestemelor şi al patetismului neconciliant.

Mizoguchi, băiat de preot este protagonistul acestei cărţi controversate, la împlinirea căreia Templul de aur – edificiu – este un stabiliment protector şi totodată un intrus. Incipitul pune în lumină genealogia protagonistului – locul său natal şi stigmatul său (bâlbâiala). Un handicap jenant şi încurajator de conflictual. Mishima creionează energic şi agreabil un climat neutru în care singur protagonistul face notă discordantă. Tot din incipit, imaginea idealistă a templului animă gândurile băiatului, creând aşteptări incredibile. “Deşi-l mai vedeam din când în când prin fotografii şi manual, imaginea care mi-a rămas întipărită în suflet fost cea a Templului de aur zugrăvită de tatăl meu (…) Nu exista pe lume ceva mai frumos.”

Indubitabil, un asemenea edificiu merita complimentele infinite. Secvenţele narative tranzitează de la descriere toponimică la evaluare introspectivă. Scris la persoana I, romanul are o sensibilitate nuanţată, un epos vizibil personalizat. Autorul sugerează idei şi convingeri net subiective. “Când un bâlbâit face eforturi disperate să rostească primul sunet, el e ca o pasăre ce încearcă să scape din laţ. Şi dacă reuşeşte să se elibereze până la urmă, oricum e prea târziu. Există cu siguranţă momente când realitatea lumii exterioare, ce pare să mă pândească, îşi încolăceşte braţele pe când eu mă zbat să mă eliberez. Nenorocirea este însă că această realitate nu-i nealterată. Când, după toate strădaniile mele, reuşesc să ajung la lumea de afară, constat că de fapt este o realitate ce şi-a schimbat pe loc înfăţişarea şi care nu mai prezintă interes – o realitate ce şi-a pierdut prospeţimea pe care o consideram demnă de mine, care emană miros de putregai.”

Asumându-şi un defect necorectabil, autorul îşi neutralizează eventualele erori, este mai degrabă un compulsiv decât un resemnat. “Nu-i greu de imaginat că un tânăr ca mine ajunge să îmbrăţişeze două năzuinţe opuse. La istorie îmi plăcea prezentarea despoţilor.”

Se conturează vizibil un roman cu un protagonist malefic, capabil de acte abominabile. Exagerat, dar e prudent să conservăm aceste presupoziţii.

Ochiul lectorului este orientat spre prezentarea templului. Arhitectura acestuia este o “lectură” divergentă între tată şi fiu. Primul venerează templul ca structură, prezentând didactic forma sa, al doilea rămâne indiscutabil impasibil. Impresiile sale concentrează o atitudine cinică, uşor sarcastică şi chiar ignorantă : “Mi se părea mai degrabă o clădire mică, cu trei nivele, întunecată, veche (…) Şi nu numai că n-a reuşit să mă frapeze prin frumuseţe, dar am avut o senzaţie de lipsă de armonie şi nelinişte. Oare frumuseţea poate fi atât de lipsită de frumuseţe?” Dihotomia opiniilor dezvăluie un spirit impulsiv, o natură interioară discretă dar directă care susţine visceral propria impresie. Precizia descrierii dezvăluie un personaj martor cu o impecabilă memorie vizuală. Analogic, Mizoguchi şi tatăl său sunt imaginea reală a autorului şi a părintelui său conservatorist. Unul este necruţător, nesigur şi rebel, celălalt este dogmatic şi adulează armonia vizuală.

Textul este o descărcare armonică de imagini narative toponimice, cu elegante descrieri panoramice; cu toate acestea, obiectivitatea naratorului este dizolvată în aserţiuni personale, în constatări ironice şi cu nuanţe groteşti (nasul stareţului “lăsa impresia unei răşini solidificate (…) Aveai senzaţia că toată energia se concentrase în capul acela ras, care aducea cu cel al unui animal.”

Figura blândă a tatălui umbreşte personalitatea tristă a protagonistului. O dragoste paternă singulară, o reciprocitate obedientă. După moartea tatălui, copilul este acum însingurat. Ziua înmormântării este un episod sinistru, o vicisitudine care atrage suferinţa şi disperarea surdă. “Mama şi enoriaşii urmăreau cu coada ochiului ultima mea întâlnire cu tata. Dar inima mea neînduplecată nu voia să accepte analogia cu lumea celor vii pe care o implica cuvântul întâlnire. Pentru că, de fapt, aceasta nu era o întâlnire; priveam pur şi simplu chipul mort al tatei. (…) Deşi în multe privinţe îmi lipsea curajul moral, acum n-am simţit nici cea mai vagă urmă de ruşine – acum, când mi-am întors faţa senină, fără lacrimi, spre cei care jeleau moartea tatei.”

Pedepsit cu defectul bâlbâielii de Providenţă, copilul răspunde răzvrătit prin indiferenţă, prin glacialitate, construindu-şi forul interior nociv naturilor umane exterioare. Devine “jiso” în Templul de aur de la Kyoto, sub protecţia şi învăţătura părintelui Dosen. “Ataşamentul meu faţă de templu îşi avea rădăcinile în urâţenia mea.” Previzibil, acest paria al generaţiei sale este lipsit de sentiment de omenie, de candoare; el nutreşte dorinţe destructive, o continuă reflecţie diabolică îi animă gândurile : “Ceea ce visam era un fel de compresor uriaş divin care să provoace dezastru, cataclisme şi tragedii supraomeneşti, care să nimicească prin puterea lui distrugătoare toate fiinţele şi obiectele, indiferent dacă erau frumoase sau urâte.”

Lirismul semanticii scriitorului japonez este o melodie dizarmonică, o combinaţie de crescendo faptic, de disonanţe care în plan semantic definesc Răul, este un concert răzvrătitor, cu tendinţe apocaliptice. Fiecare frază este ancorată într-un discurs paroxist, ideile sale biciuiesc şi pătrund asemenea unor răni; Mishima este poetul sufletului chinuit, este oratorul mut al suferinţei, este judecătorul satiric şi penetrant al propriei realităţi obiective. Verbul său este canalul prin care transmite invariabil durerea, impasibilitatea, cruzimea şi nesiguranţa propriei fiinţe.

Yukio Mishima este anticalofil, cinic şi splendid de franc. Numitorul comun al operelor sale este capacitatea de a sugera exhaustiv polivalenţa lăuntricului. Antinaţionalismul este o altă particularitate a verbului său narativ. La fel ca şi mizantropia.

Dealtfel, Mishima este un filosof al contrastelor: frumosul şi urâtul sunt speculate în realitate, în spirit, în amintire.

La nivel tropic, Mishima se distinge prin exuberanţa discursului. Este oximoronic şi uzează dreptul personificator tocmai pentru a-şi concentra atenţia estetică asupra naturalului. “Florile plăpânde” îşi ridică căpşorul printre buruieni, “petele de albastru te privesc din deschizături făcute de nori”. Mishima este ludic, voioşia lui peisagistică este alimentată de un imaginar panteist. Însă răceala reflecţiilor sale teribile, cu accente maliţioase provoacă “plăceri sfâşietoare”. Scriitorul a dozat personalitatea eroului său, i-a stimulat raţiunea, cedându-i spontaneitatea gândurilor malefice.

Mizoguchi este atras de răutatea, de fiinţele din lumea exterioară templului. Odată ce cunoaşte viaţa universitară, inadaptat şi invidios pe prietenul său capabil de sociabilitatea firească, Mizoguchi este atras de tineri cu defecte, cu o raţiune la fel de bolnăvicioasă şi egotistă. Kashiwagi, un tânăr cu defect vizibil – picioare strâmbe – are opinii şi convingeri care resping armonia, bunătatea şi dragostea pură. Descendent şi el dintr-o familie cu antecedente religios – budiste, băiatul este un paria al mediului universitar. Solitar, dar nu timid. Ostentativ prin handicap, compensează prin severitatea şi aversitatea socială. Relatează noului său prieten secvenţe din viaţa sa, creând de altfel şi un dogmatism lucid, un crud adevăr al percepţiei alterităţii faţă de alura penibilă şi neputincioasă. Dragostea o cunoaşte prin suferinţă şi respingere, Kashiwagi este rănit şi revoltat împotriva frumuseţii, seamănă cu protagonistul în viziunea asupra frumuseţii. Însă, ideile lui sunt extrapolate într-o realitate trăită, respinsă şi dispreţuită. Acest impresionant temperament stârneşte dezacord : “O astfel de viaţă nu are nimic natural în ea şi nimic din frumuseţea templului de aur; era, de fapt, ceva mai mult decât o frământare. O astfel e existenţă mă atrăgea într-adevăr şi pe mine şi mă puteam recunoaşte în ea, dar era, oricum, îngrozitor să te gândeşti că trebuie mai întâi să-ţi însângerezi mâinile cu frânturi spinoase de viaţă (…) Existenţa lui părea o minge cu o formă ciudată care se tot rostogolea încercând să se ciocnească de zidul realităţii. Nu implica nici măcar o singură faptă. Viaţa pe care mi-o sugerase el era pe scurt o farsă periculoasă cu ajutorul căreia încercai să nimiceşti realitatea care te-a decepţionat cândva şi cu care să goleşti lumea de tot ce-ţi poate fi necunoscut.”

Evoluţia personală a protagonistului este intermediată de relaţii nocive şi de pierderi importante; viaţa este o serie de întâmplări căruia omul le acceptă căile, îi opune rezistenţa sau în consolidează deciziile. Templul este piesa de rezistenţă a “vechiului oraş imperial” – Kyoto. Mishima creionează civilizaţia, particularităţile cultural japoneze pe baza imaginii sale somptuoase, providenţiale. Este o umbră, o entitate, un edificiu pe care protagonistul îl venerează, invidiază şi-l sfidează în pofida maiestuozităţii sale. Scriitorul consolidează discursul narativ pe planuri referenţiale – conturând drumul iniţiatic al protagonistului, iar paratextual narativ ocazionează viziuni, păreri şi chiar poziţii personale referitoare la estetică, memoria războiului. Este neutralizată teama, moartea, suferinţa, este aclamată frumuseţea.

O poziţie concludentă ce maschează punctul de vedere al autorului este confesiunea exuberantului Kashiwagi. Un discurs impecabil, dar net mizantrop respirând dominanta egotistă a însuşi scriitorului : “deşi frumuseţea nu poate fi arătată oricui, ea nu aparţine de fapt nimănui (…) Frumuseţea – da, frumuseţea e ca un dinte cariat: îţi jenează limba, stă acolo şi te doare, făcându-şi simţită prezenţa. Până la urmă nu mai suporţi durerea, te duci la dentist şi ţi-l scoate (…) Care era baza existenţei sale? Se afla această bază în interiorul fiinţei mele?”

Totodată, contactul cu acest student “infirm”, acest Valmont nipon ce-şi ademeneşte victima în obscura şi indolenta lume a senzualităţii imunde, îi înţeleneşte drumul spre acceptarea sacralităţii, spre respectul edificiului ce i-a fost sădit în suflet ca ţintă spirituală supremă. Or, Mizoguchi oscilează îndrăzneţ, între păcat şi dogmatică budistă; imaginea derulării fanteziste a femeii goale şi a templului de aur impresionează. “Acum, într-o clipă, pieptul femeii îşi recapătă legătura cu întregul, depăşi faza în care a fost doar o parte din trup şi deveni o substanţă insensibilă, trainică, legată de eternitate (…) Templul de aur îi apăru iar în faţa ochilor. Sau mai bine aş spune că sânul s-a transformat în Templul de aur.”

Templul este permanent treaz, “această clădire nelocuită a putut uita complet de somn. Întunecimea sălăşluia înăuntru, era cu totul eliberată de legi omeneşti.” Templul este forţa remuşcării, este obstacolul care distruge normalitatea, care osândeşte păcatul. Templul este un gardian care, însărcinat de Providenţă, aţine calea păcatului, aclamă penitenţă şi pedepseşte abaterile. “Nu vreau să las impresia că m-am resemnat şi m-am retras în urma celor două eşecuri: la femei şi la viaţă. Până la sfârşitul anului 1948 am mai avut astfel de ocazii, precum şi îndrumarea lui Kashiwagi; niciuna nu m-a descurajat, dar rezultatul a fost mereu acelaşi. între fată şi mine, între viaţă şi mine apărea invariabil Templul de aur, din care cauză ceea ce atingea mâna mea pe când încerca să prindă se prefăcea în cenuşă, iar perspectiva în pustiu (…) Templul îşi păstra frumuseţea, prefăcând totul în pulbere. Din clipa în care am călcat în picioare trupul prostituatei în grădina Templului şi mai ales de la moartea lui Tsurukawa, îmi pun mereu aceeaşi întrebare: oare există păcate ?”

Dispreţul faţă de un edificiu dominant contopit cu regretabile impresii de viclenie faţă de stareţ care-i refuză dreptul la succesiune îl determină pe protagonist să evadeze. Un gest benefic pentru complexele de inferioritate faţă de construcţie. Dar această alienare se configurează cu un plan defăimător – distrugerea templului. “Originalitatea concluziei mele era neîndoielnică. Dacă o să dau foc Templului de aur, declarat patrimoniu naţional în 1897, nu comiteam decât pur şi simplu un act de nimicire, de distrugere ireparabilă, un gest ce va diminua cu adevărat frumuseţile create pe lumea aceasta de fiinţele omeneşti.”

Actul răzvrătirii prin distrugere este analogic, în planul identitar al lui Mishima o militare împotriva esteticii mercantile, a frumuseţii care asupreşte şi care alterează spiritele labile, nemotivate, permanent în luptă cu ele însele, cu emfaza lor egotistă. Yukio Mishima este un orator critic, un reformator al discursului narativ modern japonez. Subtilitate şi impersonalitate însoţite de severitatea frazei sarcastice. Tonul inadaptatului este concurent cu peisagismul cultural, toponimic. Maiestuozitatea arhitecturală este înăbuşită de reflexivitatea dureroasă a protagonistului. Verbul clădeşte arta, fapta nimiceşte frumuseţea. O viziune antitetică ce semnalează modernismul literar cu care Mishima deserveşte universul său creator. “Continuitatea vieţilor noastre se datorează faptului că suntem înconjuraţi de esenţa care se cheamă timp şi care durează o anumită perioadă.”

Viziunea escatologică a distrugerii templului este singular. Mishima conturează aşadar paroxismul ideii sfârşitului, convertind în obsesie fapta şi intenţiile protagonistului. Cu o precizie scrupuloasă, cu minuţiozitatea faptei şi absurditatea gândului rebel, Mishima alcătuieşte un alibi al “infracţiunii” pe care Mizoguchi o concepe catarhic. Bântuit de filosofii nocive, este posesor al unui suflet influenţabil, derizoriu şi ipocrit, tăria temperamentală fiind latentă. Protagonistul concepe planul diabolic de incendiere a templului aparent dintr-o dorinţă de răzvrătire faţă de stareţul a cărui “decenţă” nu era îndreptată spre forţa universală. “Pentru mine, mi-am dat eu seama, pentru mine o făcea.” O penitenţă didactică neprimită de rebelul cu deprinderi brutal piromaniace. Paroxismul gestului său este conturat de filosofia asupra frumuseţii, cunoaşterii; idei care se cristalizează sub formă latentă în raţiunea stigmatizată a protagonistului. Finalul romanului este pledoaria personală la libertate a unui vinovat inexpiabil, este dreptul la viaţă care se câştigă în urma luptei raţiunii cu dualitatea spirituală. “Fiinţele omeneşti sunt înzestrate cu arma cunoaşterii în scopul de a face viaţa suportabilă. Animalele n-au nevoie de aşa ceva (…) cu această cunoaştere ele fac din caracterul intolerabil al vieţii o armă, deşi în acelaşi timp, această insuportabilitate nu se uşurează câtuşi de puţin.”

Viziunea integralistă nu este ignorată. “Cunoaşterea este marea umanităţii, câmpia umanităţii, condiţia esenţială a existenţei omeneşti.” Cunoaşterea şi frumuseţea sunt “părinţii” artei, în viziunea studentului infirm : “Din punct de vedere al cunoaşterii, frumuseţea nu poate fi considerată alinare. Dar din îmbinarea frumuseţii, care nu e alinare, pe de-o parte, şi a cunoaşterii se naşte ceva, ceva efemer ca un balon de săpun fără speranţă. Totuşi, se naşte ceva. Acel ceva se numeşte artă.” Inamic al frumuseţii, protagonistul se răzvrăteşte prin fapte. Două temperamente antitetice, conduse de ţeluri opuse, Kashiwagi şi Mizoguchi sunt cele două “emisfere cerebrale” ale lui Mishima. Filosofiile lor sunt alterităţi personale ale scriitorului, inaugurate prin spirite juvenile, zbuciumate sau resemnate care se identifică prin fapta sau prin espectativa în faţa destinului. Protagonistul, tulburat de două judecăţi opuse, comite greşeala amânării. O ultimă meditaţie estetică sentimentală, apoteotică dar nu concludentă : “Frumuseţea lui (n.r. Templului) îşi găsea mereu un ecou pe undeva. Exact ca o persoană căreia îi ţiuie urechile, eu auzeam neîncetat sunetul frumuseţii Templului de aur oriunde mă aflam (…) era ca un clopoţel de aur care suna încontinuu de cinci secole şi jumătate sau chiar ca o harpă mică. Ce se întâmpla însă dacă sunetul ar înceta?” Posibil muţenia universală ar copleşi acel spaţiu însufleţit de Templul de aur. Actul nimicirii frumuseţii se produce. Protagonistul eliberează, odată cu acele flăcări frustrările, obscuritatea sufletului său, temerile, rigorile, flăcările sunt stindardul către libertate. “(…) Neaşteptat, departe de locul în care stăteam, flăcările au ţâşnit în sus (…) aveam sentimentul că totul în jurul meu a prins viaţă.” De altfel, epilogul este edificator, convingerea “Voiam să trăiesc” este consimţită de un suflet timorat, încorsetat, inhibat căruia propriul destin i-a oferit un nou început.

Trama acestui roman – surpriză o constituie un fapt real căruia scriitorul i-a conferit importanţa unei surse generatoare de capodoperă. Mishima publică romanul în 1956, la aproape 6 ani de la incendierea Templului Kinkakuji de către un călugăr budist răzvrătit. Romanul cunoaşte 3 ecranizări, apreciate de publicul japonez şi mondial.

ALINA NICOLETA POLINA este absolventă a Universității Pitești, Facultatea de Litere, iar pasiunea sa este critica literară; a mai publicat în revista CLIMATE LITERARE…