Poate că este prea devreme, poate că m-am grăbit şi m-au îndemnat de la spate fulgii aceştia mari de nea care nu mai contenesc să cadă în vârtejuri transparente peste oraşul deja îngheţat şi peste sufletul meu încălzit… Nu este prea devreme, nu-i aşa? Dincolo de fereastra pe care se ridică, în rotocoale parfumate, aburii unei ciocolate calde, dincolo de surâsul înțepător al unei portocale şi de jocul frenetic al beculeţelor unui brad îmbrăcat în veselie şi linişte sufletească, privirea îmi alunecă spre stropii de alb, printre liniile lor perfect conturate, printre frânturi de amintiri şi zile colorate petrecute pe săniuş, printre jocuri inocente de copii şi bucurii sincere, printre nuanţele purpurii ale unor ochi mari şi adânci… spre tine, prin mine.

Bănuiesc că v-aţi obişnuit cu priveliştea aceasta de iarnă, atât de încântătoare pentru mine. Poate că este frig şi zăpada face traficul o adevărată aventură, poate că orice deplasare devine dificilă, dar cum altfel am putea simţi atmosfera de Crăciun, o atmosferă care picură de pe buzele îngheţate ale fulgilor de nea, în şoapte de vacanţă, relaxare, de familie, de miros de brad şi de cadouri, în sufletele noastre îngheţate? Sau ar trebui să spun că atmosfera de Crăciun din sufletul meu îmbracă toata natura într-o mantie albă şi pură… Nu vezi frumuseţea? Magia? Nu o simţi urcând în valuri spre inima ta? E o magie a trecutului, a spiritului de a fi mai bun şi de a petrece timp cu familia, timp pe care în restul anului nu-l petrecem pentru că suntem obosiţi… E o magie care răsare din amintirea unui copil mic şi drăgălaş, cu nasul roşu, care, deşi este exagerat de frig, nu poate pleca de lângă omul de zăpadă pe care îl ţine strâns şi ochii îi râd. Ochii tăi râd?

Lasă-i, ei nu simt nimic, ei nu sunt decât frig şi enervare, ei calcă nemilos zăpada în picioare şi nu se uita în urmă… Sunt prea preocupaţi să alerge spre un supermarket să facă cumpărături de Crăciun, să pregătească apoi o masă bogată şi atât de goală, fără niciun fel de rezonanţă interioară… Mâna mi-a înţepenit de mult pe cana cu ciocolată caldă, iar afară cerul plin de galben îşi revarsă albul imaculat peste curtea amorţită, dar protejată de un surâs alb şi puternic, alb… alb… şi alb.

De ce nu mai cred în tine? De ce s-au schimbat şi sunt atât de reci şi neînţelegători? Pentru că au crescut şi nu mai vad alb…

Este Ajunul Crăciunului, iar eu ascult colinde, lângă un brad bogat şi colorat, privirea îmi alunecă printre nuanţele albe ale unui cer îmbrăcat în magie şi farmec, din ale cărui abisuri vin, în frânturi docile, calde şi albastre, şoaptele tale, gândurile tale pe care numai eu se pare că le înţeleg. Deşi este târziu, lumea încă se agită pe strada îngheţată şi se grăbeşte să ajungă la vreo rudă sau la vreun prieten. Este o forfotă continuă, printre fulgi de nea, care se învălmăşesc vioi înspre inimile tuturor, doar că se lovesc de aceeaşi haină udă şi surdă… Fără să vreau, îmi simt mintea uşoară, copilă, învăluită în jocuri inocente, presărate cu voie bună şi mânuţe roşii din cauza frigului, ca şi cum nicio grijă şi nicio problemă nu ar exista… Poate că ele există, dar nu acum, nu în ajunul magicului Crăciun, când mai sunt doar câteva ore până când un moş prietenos şi bun va zâmbi blajin din înaltul cerului. Şi acei fulgi de zăpadă îi simt ameţitor de cald pe mâna mea. Dansează în cercuri albe şi sunt surprinzător de calzi.

Eşti surprinsă? Deodată tresar, poate că am adormit şi am visat, recunosc, m-am cam speriat. Nu vreau să adorm tocmai în ajunul Crăciunului, când părinţii mei trebuie să intre în casă din moment în moment. Mă ridic şi mă îndrept către fereastra rece, aburită, iar dincolo de ea disting clar fericirea albă a unui copil mic şi drăgălaș, cu ochii căprui şi nasul roşu, din cauza emoţiei care îi cuprinde sufletul la vederea cadourilor de sub brad. Doar emoţie? Inocenţă, frumuseţe, bucuria de a dărui şi de a petrece timp cu familia, cu tine, sub privirea protectoare a moşului. Fulgii de zăpadă sunt tot mai calzi, mai apropiaţi, dar nu se topesc, ei şoptesc, iar afară strada este aproape goală, doar câţiva întârziaţi care aleargă şi cad şi sunt supăraţi, sau tocmai s-au certat cu familiile lor. Întârziaţi ai căror paşi alunecă nesigur pe drumul vieţii, împleticindu-se la fiecare pas, la fiecare colţ de stradă, pentru că merg singuri şi nu au nicio mână care să-i ţină, să-i protejeze de poleiul de pe jos….

Ei nu merită să mă cunoască. Pe ei nu mai vreau sa-i vizitez niciodată, pentru că sunt atât de îngheţaţi. Toţi simt zăpada rece, dar ei nu vad, printre stropii ei, căldura interioară. Zăpada este ca o privire de copil, ca o amintire protectoare, care adăposteşte, nu afară, ci în inima mea, în inima ta, în inima tuturor, frumuseţea care ar trebui să cadă în stropi de voie bună şi dăruire necondiţionată, în sufletul oamenilor. Ei uită ce înseamnă Crăciunul. Spiritul de a dărui şi de a fi mai bun, de a trăi fericirea celui căruia îi dăruieşti un cadou ca şi cum ar fi propria ta fericire s-a pierdut, s-a micşorat, iar acea privire s-a întristat, sclipirea ei vioaie s-a prăbuşit complet peste roşul inimii. De data asta, sunt sigură că nu am adormit, că tot ceea ce am trăit a fost real. Real? Atunci de ce văd, dincolo de fereastră, cerul unei frumoase şi speciale nopţi de iarnă luminat de nişte ochi mari, atât de buni, dar trişti?

Tu încă nu m-ai pierdut. Nu te-ai pierdut. Încă. Eşti mică şi trăieşti în lumea ta, de copil inocent căruia nu-i pasă atât de mult de toate lucrurile astea materiale, tu încă simţi spiritul meu, mâna ta încă o strânge pe a mea. Tu încă simţi adevărata importanţa a Crăciunului, a mea. A ta, a tuturor oamenilor… Încă simţi bucuria sinceră de a construi un zâmbet pe o faţă apropiată sau necăjită, pe care să o salvezi din abisul acela crud, singurătatea. Tu încă ştii să te dăruieşti total familiei şi celor dragi, să iubeşti necondiţionat şi să fii loială, tu ştii să faci un cadou din inimă, un cadou adevărat. Cât timp oare? Cât timp vei mai crede şi tu în mine? În curând am să dispar…. Inima îmi râde şi bate, parcă învaţă sclipirea albă, de copil, de zăpadă, să fie caldă… Și acel spirit al Crăciunului urcă în valuri, alunecă pe lângă mine, prin fereastră, printre fulgii de nea de afară şi se îndreaptă înspre trecătorii aceia grăbiţi şi supăraţi, trişti si nervoşi care se mai zăresc încă pe străzi. Acum înţeleg, strâng acea mână şi aceeaşi căldură o face să tresalte, iar lacrima de pe cer se mişcă ciudat… Surprinsă…

ALINA IOANA PREDA este elevă, în clasa a XI-a, la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…