Poți să spui, fără să greșești, că viața este o înșiruire de momente. De fericire, de tristețe, de clipe tensionate, de ore în care simți că trăiești cu adevărat, înconjurat de prieteni buni, sau doar secunde, sau de tristețe, dezamăgiri, lacrimi și gânduri negre, care te fac să privești lumea printr-o lumină palidă, tremurândă, ca un voal care te împiedică să îi simți esența și să fii fericit.

De multe ori am avut această senzație, uneori atât de puternică și de totală încât m-am îngrozit cât de profundă a fost dorința pe care am simțit-o, dorința de a trece mai repede clipele, minutele, orele, zilele…Viața? În așteptarea înfrigurată a unui moment… Și sunt sigură că fiecare dintre noi știe ce este această tânjire înfierbântată către viitor, această evadare voită, cu orice preț, din realitatea prezentului, a cărui existență alegem să o ignorăm, să ne sustragem ei și să alunecăm, cu rapiditate, pe aripile unor speranțe, a unei noi raze de soare, către realitatea unui alt moment, dar pe care nu îl stăpânim.

Și este corect? Este bine ceea ce facem? Și atunci sentimentul care apare este cu totul covârșitor și te izbește năucitor, ca o palmă dată cu asprime, în toată intensitatea lui… Cu toate că unii oameni ar putea spune că sunt încă mică și naivă, că nu am împlinit nici 18 ani, deși nu mai am mult până în acel moment, voi răspunde cu hotărâre îndârjită: nu, nu este deloc corect ceea ce facem! Ne agățăm, atunci când drumul vieții nu mai șerpuiește lin pe dealuri înverzite, însorite și cufundate în miros de trandafir, ci din contră, se răzvrătește pierdut pe creste înalte, umbrite de nori denși și cenușii, ale munților singuratici, pe poteci întortocheate, ne agățăm de speranța că o să vină clipa în care totul are să fie mai bine, în care ne vom relaxa și vom putea gândi limpede, când, uitându-ne în urmă, nu vom mai simți durere sau tristețe, ci doar nepăsarea vindecătoare a timpului care curge și vindecă răni sufletești.

Nu spun că nu este bine să fii optimist și să îți învălui inima într-o alură luminoasă, protectoare, care se cheamă speranță, dar în niciun caz nu trăi în viitor, nu îți transpune întreaga ființă într-o realitate inexistentă, care este probabilă, pentru că viața este o înșiruire de momente, așa cum relieful unei regiuni zâmbește soarelui din înaltul cerului printr-o înșiruire de dealuri line, prietenoase și scăldare în căldura dogoritoare a razelor, sau de munți pustii, impunători și învăluiți în cea mai densă ceață, în cel mai de nepătruns mister și străbătut de cele mai labirintice poteci și vânturi puternice.

De multe ori, m-am surprins dorindu-mi din tot sufletul să vină weekend-ul , vacanța, pentru a lua o pauză de la școală, de la învățat, pentru că oboseala și senzația de monotonie hâdă și resemnare pasivă se înfiripă prea puternic, deși mă luptam din toată ființa să le alung… Așteptam cu nerăbdare, apoi, în timpul vacanței de vară, când aveam tot timpul din lume , să vină jumătatea lunii iulie pentru a pleca în concediu, și nesocoteam cu obrăznicie chiar zilele de odihnă liniștită și de mulțumire tacită la care tânjeam cu atâta ardoare în timpul tezelor, al simulărilor… Când am suferit din dragoste, am așteptat, cu inima încordată și plină de tristețe, scurgerea timpului, sigurul care vindecă răni interioare, care aduce alinare, pentru că viața este o înșiruire de momente legate între ele prin prietenia timpului, aparentă, și am observat acest lucru la multe persoane din jurul meu, prieteni, adolescenți de vârsta mea și oameni maturi. Scurgerea timpului care vindecă răni interioare, care aduce alinare și care ne este cel mai crâncen dușman! Și în secunda în care realizezi – oh!, deschide larg ochii, larg și profund – că aștepți… Ce? Să treacă clipe din viața ta, să treacă pe lângă tine, dorindu-ți din suflet, cu toată ființa un moment pe care tu, prin propria voință îți modifici percepția asupra situației tale… Nu mai trăiești, trăiești, exiști doar într-o imagine pe care ți-o proiectezi în mintea ta.

Cât de dur a fost acest adevăr, atunci când l-am înțeles! Atunci când am înțeles că, în realitate, eu nu făceam decât să mă dezlipesc de înșiruirea de momente pe care viața mi le dezvăluia înaintea mea, să devin spectator pasiv și să aștept cu nerăbdare o anumită zi. Și să treacă, pentru că nu are nimic special, pentru că atunci nu o să mă simt nici mai fericită, mai împlinită și nici mai relaxată decât acum, pentru că eu refuz cu desăvârșire să mă simt așa.

Și te vei asigura tu însuți că lași viața să se scurgă pe lângă tine, sperând prostește în ceva exterior… Știu că este greu, dificil, că te simți copleșit și obosit, dar nu uita că deasupra acelei înșiruiri de dealuri line, colorate în cel mai crud verde, scăldate în puncte florale multicolore, sau de munți înalți, izolați, negri, ascunși în perdele gri de nori și fulgere, de tunete care răsună zguduitor pe drumuri părăsite și uitate, deasupra tuturor strălucește soarele, iar razele lui calde, optimiste pătrund peste tot. Este vorba doar de cât de dogoritoare sunt, de cât de mult îți dorești, cu adevărat, să fii fericit, să faci parte din acele momente, să fii centrul propriei tale vieți, care să devină o cascadă de clipe care se scurge în jurul tău.

Și cum să faci acest lucru? Și la deal, și la munte, există porțiuni în care razele soarelui alunecă și colorează locul în auriu, și tu le poți găsi cât de mult îți dorești să îți modifici atitudinea și să aduci sentimentele, trăirile și senzațiile de fericire, relaxare și mulțumire sufletească pe care crezi că le vei simți în prezent, să le încorporezi definitiv în inima ta, să le aplici indiferent de etapa pe care o străbați în viața ta, depinde de cât de optimist ești, pentru că acele raze ale soarelui fii sigur că mereu există, chiar dacă uneori sunt împiedicate de nori negri. Mereu vor ajunge la tine, dacă știi să cauți locul potrivit în auriu, atitudinea potrivită, în optimism.

vom face, trebuie doar să creștem. Acesta este mesajul meu și al tuturor celor de vârsta mea, cu o încredere nouă și purificatoare în forțele proprii, ca un gând despre viitor, încă de pe acum.

ALINA PREDA este elevă în clasa a XI-a E la Carabella târgovișteană…