Ştiai că o simplă privire schimbă totul, o privire albastră, adâncă, vie şi ameţitor de colorată, de sclipitoare, pentru că ea singură, fiind albastră, reuşeşte să-şi întindă acea rază plină de vitalitate, cu inflexiuni verzi peste griul ciudat de străin, peste dâra opacă a unor ochi reci, a căror privire nu mai este de mult nici albastră intens, ca atingerea fierbinte a unui cer de vară, nici albastră palidă, tăcută, nici măcar albastră…..

Şi poate că mulţi se întreabă de ce totul scade în intensitate în momentul în care, după eforturi îndelungate, după ce ţi-ai dorit atât de mult să obţii un rezultat măreț, un lucru important pentru tine, ca un premiu, sau o notă, sau recunoaşterea publică a cuiva, după ce ai muncit mult, după nopţi nedormite de concentrare, de îngrijorare, după ore asudate şi emoţii, furii consumate, renunţări enervate şi temporale totul scade în intensitate. Şi poate că ai observat cum privirea ta, sclipind de bucurie, de fericire, care izvorăsc din cele mai pure străfunduri ale celei mai sincere mulţumiri de sine şi satisfacţie personală şi pe drept cuvânt meritate, este, totuşi, o clipă de un albastru intens, pentru că apoi alunecă pe nuanţe tot mai deschise spre un gri, un cenuşiu, iar sclipirea de o clipă nu mai este nici măcar albastră…

O simplă mişcare surprinsă fugitiv din mersul grăbit al microbuzului, pe drumul şerpuitor şi încâlcit, ca un labirint mărginit de nişte giganţi de stâncă, ce duce către înălţimea cufundată în cel mai râvnit mister al crestelor acestora poate schimba totul. Pentru că mereu sunt două alegeri care îţi aparţin, pentru că, în această excursie de-o zi, ca în cazul oricărui drum într-un mijloc de transport în comun, îţi aparţine alegerea de a te aşeza în partea stângă a microbuzului, către peretele neted şi rigid de stâncă și care te opreşte să admiri frumuseţea specială a acestui colţ de sălbăticie pe care îţi doreai de mult să-l îmbrăţişezi, sau în partea dreaptă a microbuzului, de unde poţi urmări splendoarea unor văi împădurite în interiorul cărora palpită viaţa pădurilor neumblate şi a potecilor ascunse, care te aşteaptă să le descoperi chiar dacă, de aici, vârful muntelui, destinaţia finală a excursiei, este ascunsă, iar privirea ta nu poate străbate perdelele de alb care se aştern peste văile vezi şi bogate.

Odată ajuns sus, călătorul atinge cu privirea măreţia nediscutată a unui vârf de lume, din inima căruia simte cum este liber să-şi arunce, în sfârşit, puterea neasemuită peste toată fiinţa, în cascade reci şi semeţe de orgoliu nemăsurat, iar toată lumea îngenunchează, cu admiraţie, la picioarele celor mai înalţi şi captivanţi giganţi .şi captivi, pentru că el, călătorul, a reuşit  să-şi atingă idealul propus în viaţă, atât de departe încât alţii nici măcar nu pot visa la el, nu-şi pot ridica privirea. A atins cea mai înaltă înălţime, fericirea supremă.

Aşa este! Este în natura firii umane, în alcătuirea ta sufletească, a mea, în propria noastră dimensiune interioară, atunci când, măcar un minut, îţi închizi ochii şi aluneci printre stropii unei educaţii alese, printre maniere, printre fisurile fragile ale unei cizelări sociale atât de exterioare, printre rigorile atât de străine ale societăţii… Nu simţi că noi, oamenii, vrem tot mai sus? Şi sunt două locuri, două poziţii în care poţi sta în microbuz, în timpul călătoriei, două direcţii, două perspective asupra vieţii. De acolo, de sus, privirea călătorului domină lumea, sate şi oraşe se ridică peste mii de priviri mărunte, de la baza mirificului lanţ muntos, din inima căruia propria sa inimă alunecă, aleargă, saltă, se rostogoleşte peste voalul alb, impunător, cuceritor al norilor a căror înălţime ameţitoare nu poate fi nici măcar visată de turiştii obişnuiţi. Aici, soarele dogoritor îmbracă întreaga zare, care se ridică triumfătoare şi nesfârşită, într-o impresie de viaţă luxoasă, a cărei singură grijă este, pentru călător, să comande peste nemărginirea cu inflexiuni albastre din faţa sa. Ciudat! Cu cât luxul este mai mare, cu atât sufletul lui este mai rece şi mai topit în fisuri aspre şi în şoapte înăbuşite, iar privirea nu mai este nici măcar albastră….

Ştiu cum este! Înălţimea muntelui exercită o atracţie atât de impetuoasă, de puternică, încât nu mai găseşti fericirea mult dorită în niciun lucru din jurul tău, chiar mărunt, care i-ar aduce altuia cea mai sinceră bucurie. Nu acesta este scopul ? Nu mai vezi nimic şi simţi că trebuie să îţi atingi acel ideal pentru a gusta ceea ce viaţa are de oferit… Dar nu mai vezi nimic, nu mai vezi pădurile şi păşunile coastelor abrupte, nu mai ai răbdarea să asculţi armonia liniştitoare a blândei adieri, frumuseţea romantică a unui brad protector, surâsul dulce al fetei iubite, care îşi cufundă degetele în apa pură a unui izvor limpede, în această zi obişnuită de vară. Şi totul este atât de puternic şi de covârşitor! Turistul din microbuz, din partea stângă, nu mai poate gândi limpede, inima sa simte un strop din măreţia înaltă a unui punct impunător, a destinaţiei finale, către care tânjeşte cu toată fiinţa, cu totul sufletul, şi nici măcar nu realizează că liberul arbitru a rămas, înlăcrimat, cu ochii trişti şi înroşiţi la baza muntelui şi îl urmăreşte cu privire dojenitoare şi albastră.

Tu ştii? Ştii cât durează fericirea aceea nemăsurată, care îl va inunda pe turist când va ajunge sus? Care, crede el, va izvorî din cele mai profunde adâncuri ale fiinţei sale în salturi repezi şi în sclipiri vii, cărora nu va putea să se sustragă şi va fi atât de totală încât va simţi cum respiraţia sa cedează şi pulsează, nemaiputând urmări inima sa care aleargă pe urmele unui zâmbet veşnic?. Uite, priveşte! Priveşte cu încredere la celălalt, el ştie şi crede. Cel din partea dreaptă a microbuzului nu vede acea zare nemărginită, dar ochii lui sunt albaştri ca cerul senin şi sufletul său este albastru şi senin. Iar ochii celui din vârful muntelui îşi pierd rapid fericirea crezută eternă, atât de puternică încât simte că al său firav corp se frânge sub greutatea ei, eternă de-o clipă, şi se afundă în cel mai crunt cenuşiu, iar sufletul cade în cea mai neagră deznădejde… El nici măcar nu mai poate să privească în jos, norii cei impunători se învălmăşesc într-o perdea opacă, peste care tronează razele unui apus de data aceasta îngheţat. Cât a durat? O clipă? O secundă.

Şi ochii celuilalt sunt puri şi plini de viaţă, de o viaţă adevărată, pentru că el a ştiut… Tu ştii? Se învăluie acel munte înşelător în cea mai dezinteresată nepăsare şi ar trebui să vezi magia şi bucuria clipelor mărunte, atingerea fină a unui vânt călduţ, catifelarea ierbii, puritatea unei ape curate şi neatinse de izvor, dulcele şoapte ale pădurilor şi luminişurilor care, singure, împreună, însufleţesc, jos, adevărata inimă a muntelui. El a ştiut faptul că viaţa trebuie trăită, că este o înşiruire de clipe mici, dar superbe, de idealuri dozate în porţii rezonabile, astfel încât să vrei să trăieşti, de vise verzi şi albastre, de iubiri inocente şi prietenii adevărate, adânci ca prospeţimea acelui izvor albastru de munte…

Şi, brusc, dorinţa de a atinge vârful muntelui dispare, se topeşte, se scurge din inima ta, a mea, a tuturor celor ce aleg să fie fericiţi pe drum, căci aceasta este adevărata magie a vieţii, o fericire totală şi şerpuitoare pentru că ochii tăi sunt larg deschişi şi optimişti. Şi sus soarele apune, totul apune şi ochii acelui călător înţeleg, prea târziu, când nu mai au spre ce să se ridice, să se mai ridice, ce să mai spere, ce să-şi mai dorească de la viaţă, pentru că şi-au atins idealul atât de înalt şi nu au fost atenţi la drumul învăluit în transparenţă. O fericire totală a drumului şerpuitor care, dacă ştii s-o pătrunzi până în cele mai sincere şi depărtate abisuri, este atât de magică şi puternică încât te învăluie fără speranţă, crud, dar tare, încât acel codru liniştit devine cel mai dulce cămin. Un drum învăluit în transparenţă ucigătoare, pentru că acei ochi degeaba caută cu înfrigurare, privirile degeaba imploră cu lacrimi fierbinţi o înălţime dintr-o dată atât de străină şi ostilă, iar mâna degeaba caută cu înfrigurare alta mână care s-o apere de apusul soarelui, pentru că în orbirea tristă, acei ochi nu au mai băgat de seamă că urcă singuri, că toţi ceilalţi nu i-au mai putut urma şi că au rămas la baza muntelui… Singuri, ochi singuri…

Cel mai dulce şi apropiat cămin pentru că, la lăsarea serii, mâna ta este strânsă călduros şi total de alte mâini care o protejează necondiţionat, alături de care, întins fiind pe iarba moale şi crudă, te laşi, uşor, pătruns de frumuseţea unei nopţi înstelate de vară, ale cărei raze cristaline îmbracă codrul atât de familiar într-o sărutare fierbinte şi galbenă. Iar ochii singuri ai turistului ce a rămas nerăbdător şi enervat de întârziere în microbuz nu văd nimic, se aţintesc avid către vârful muntelui impunător, mult râvnit şi învăluit în mister, fără ca măcar să bănuiască chinul unui suflet ce se zbate în ghearele singurătăţii pentru că a vrut să cuprindă zarea…

ALINA PREDA este elevă, în clasa a XI-a, la Colegiul Național „Constantin CARABELLA” , din Târgoviște, o visătoare fragilă și romantică…