CIREȘUL – Bunica are cea mai frumoasă grădină din Câmpulung (de care se ocupa de fapt bunicul, dar ea apare in fotografii, așa că era cinstit să încep cu ea). Iar la poartă, unde e locul ăla liber care mă enervează pe mine teribil, se afla cândva cireșul meu pe care l-au tăiat din nu știu ce motiv, de n-am mai vorbit cu ei câteva ore (asta înseamnă mult timp pentru mine). Dar totuși mă întreb: de ce, Doamne iartă-mă, ai vrea să tai un cireș? Cu ce te încurcă? Mai dădea și cireșe mari și bune! Acum trebuie să le cumpărăm din piață. LATER UPDATE: cireșul a fost tăiat de mai bine de 15 ani, dar eu tot nu am uitat. Măcar mi-au mai rămas grădina și bunicii.

FOTOGRAFIE – O singură dată am fost și eu în Franța, acum câțiva ani. A fost mișto, dar fix atunci mi s-a stricat aparatul foto, mi-am uitat o geantă de piele într-un magazin și mi s-a făcut rău prin grădinile Versailles. De atunci, toate excursiile mele sunt pline de emoții. Totuși, o poză cât de cât reușită tot am putut să fac cu aparatul meu care mai apoi scotea numai poze albastre. Răul nu mi-a trecut nici după câteva zile, ci exact atunci când am intrat în România (ce ironie), unde-mi doream să mănânc o pungă de pufuleți și să dorm în patul meu. E bine!

PASĂREA COLIBRI – Dragostea e o salată… Îmbrățișate, pe la vreo 6-7 ani dansam cu maică’mea pe melodia asta prin sufrageria de pe atunci. Nu prea știam eu care e faza cu dragostea, cu salata și de ce sunt cu piper și cu ceva sare în plus, dar nici nu mă interesa. Îmi plăcea doar să dansăm pentru câteva minute, pe melodia asta complet neînțeleasă de mine pe-atunci.

DE COPILĂRIE – Cum să vă spun eu ca să mă înțelegeți? Era mișto când eram copil. Adică mișto nu în sensul „mișto” de azi. Aveam un fel de program al meu, pe care bunicii mi-l respectau cu sfințenie: mă trezeam, mâncam, după care mă urcam în cireșul de la poartă, unde stăteam cu orele. Bunicii se așezau la măsuța de sub el și vorbeau câte-n lună și stele, iar eu îi ascultam cu atât de mult drag, încât aș fi dormit acolo pe vecie. În alte zile, bunicul avea chef să mergem cu bicicleta la table, în parc (toata viață s-a deplasat cu bicicleta). Până să învăț și eu să merg, câțiva ani m-a cărat pe a lui, iar eu îi cuprindeam cu mâinile mele mici talia. Uneori și adormeam, vântul bătea încet, iar obrazul meu se lipea de spatele lui. Când am ajuns la școală, chiar în prima zi, un băiat a zis că-și urăște de moarte bunicii pentru că-l obligă să mănânce. Mi-a venit să-i dau una și să mă întorc la cireșul și la bunicii mei dragi, departe de toată lumea aia pe care nu o cunoșteam și care nu-mi plăcea sub nicio formă.

DE COPILĂRIE ÎNCĂ – Pe sub ferestrele casei bunicilor din Câmpulung obișnuiam să mă plimb când eram copil. De fiecare dată când treceam pe acolo, mă întrebam ce poveste se ascunde în spatele lor. Nu văzusem pe nimeni prin preajma casei și nu auzisem vreun glas de om prin apropiere. Ba chiar mă înspăimânta să mă uit la cele doua geamuri care îmi sugerau singurătate și bătrânețe. Într-un final, am realizat că acolo nu mai locuia nimeni și multă vreme m-am întrebat ce se alege de casele din care oamenii pleacă dintr-un motiv sau altul. Îmi dau seama că, la fel ca și oamenii, doar uitându-te la ele, astfel de case au o singurătate a lor pe care poți s-o vezi cu ochiul liber, și pe care nu ai cum să nu o regăsești la cei care au trăit cândva acolo.

TOT DE COPILĂRIE – Pe Bulevardul Pardon din Câmpulung Muscel îmi rupeam eu picioarele când eram mică. Îl făceam de circa 2-3 ori pe zi, pe jos sau pe bicicletă, cu bunicul după mine de fiecare dată. Nu știu cât se distra bunicul, trebuie să-l întreb, dar eu cu siguranță as fi stat până noaptea târziu, când teii începeau să parfumeze bulevardul, iar luminile se aprindeau pe la ferestrele caselor. Eh, eh, ce vremuri frumoase!

ANDREEA GHICA este absolventă a Facultății de Litere – Universitatea București, dar și a Colegiului Național „Constantin Carabella”…