De fiecare dată când trec pe lângă o căsuță dărăpănată, stau și mă întreb câți oameni s-au iubit și au suferit acolo, câți au plâns de fericire sau de tristețe, câți au primit cadouri de ziua lor și câți s-au simțit cei mai fericiți de pe pământul ăsta. Și apoi realizez că, odată cu fiecare zid crăpat și geam spart, au dispărut puțin câte puțin și ei.

Acest sentiment îl am încă de pe vremea când eram o mână de copil și mă plimbam pe străzile din Câmpulung. Aveam o curiozitate ciudată, pe care o am și acum, desigur, să văd ce se ascunde în spatele unor porți ruginite, dacă se aud glasuri de oameni în vârstă sau dacă se aud pași de copii. Iedera de pe case îmi face inima și acum să bată mai repede, îmi place să o privesc cum se urcă încet pe cărămida veche, până la ferestre, și îmi imaginez cât de plăcut e să stai vara într-o casă acoperită de iederă, cu picioarele goale pe parchetul din lemn, ascultând-o pe Janis Joplin.

Când eram copil, o bună bucată din viață mi-am petrecut-o pe bicicleta mea Pegas, care acum zace în pod, dar pe care, mai mult că sigur, într-o zi o voi recondiționa pentru că țin enorm la ea, fiind un cadou de la tata. Ei bine, bicicleta asta, verde pe atunci, era oarecum cea mai bună prietenă a mea, aveam o grijă deosebită față de ea, așa cum am învățat, între timp, că trebuie să am și pentru oamenii la care țin, pentru că, la fel că și obiectele dragi mie, din când în când li se mai strică piesele și e destul de greu să le repari, uneori aproape imposibil. Și după cum spuneam, pedalam cât era ziulica de lungă pe bicicleta mea Pegas, pedalam până făceam febră musculară și nu mă mai puteam mișca, pedalam până inima părea că îmi sare din piept. Am pedalat așa prin tot Câmpulungul, i-am cunoscut cele mai ascunse secrete, cele mai frumoase porți și case, i-am văzut cele mai frumoase apusuri, până când, într-o zi, a trebuit să mă despart de ea pentru că plecam la școală în Târgoviște. Nu știu cât de bună a fost decizia de a o lăsa în curtea din Câmpulung, cu o pătură peste ea ca să nu se pună praful, dar din momentul acela, în viața mea au apărut alte obiecte de care m-am atașat, iar de bicicleta mea Pegas am cam uitat încetul cu încetul.

Ce vreau să spun, de fapt, cu toate acestea? Că încă de mici, învățam să ne luăm rămas bun. Mai întâi de la o bicicletă Pegas pe care ai străbătut un oraș întreg, pentru ca mai apoi de la strada pe care ai făcut primii păși. Curtea bunicilor o să rămână neschimbată, dar nu o să îți mai dea aceeași senzație pe care ți-o dădea când o descopereai în copilărie, iar apusurile vor exista în continuare, dar nu vor mai fi privite la fel. Încetul cu încetul, învățăm să ne luăm rămas bun de la lucruri din ce în ce mai importante: de la o mână de bunic peste care au trecut anii, de la motanul care a crescut în același timp cu tine și care ți-a lăsat, totuși, o cicatrice pe mână pentru toată viața, ca să se asigure că nu îl uiți; de la vocea mamei care nu mai sună chiar ca atunci când te învăța să cânți, ba chiar și de la blugii din liceu care acum abia te mai cuprind. Ne luăm rămas bun mereu, în fiecare zi, pentru ca, tot în fiecare zi, lucrurile și oamenii de care ne despărțim să fie înlocuiți de alții, de care trebuie să avem și mai multă grijă, pentru că sunt fragili, exact că obiectele prăfuite care stau acum așezate în cutii și peste care au trecut încet, încet anii.

ANDREEA  GHICA  este absolventă a Facultății de Litere – Universitatea București, dar și a Colegiului Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…