Dar vezi tu, râdem noi râdem, dar singurătatea nu scutește pe nimeni, și nici moartea, așa că îl ascult pe Kurt pentru că a trăit cândva, poate într-o garsonieră la fel de mică, și plângea ca un descreierat când își scria versurile, și mai târziu s-a sinucis pentru că prea multă lume îl asculta, dar prea puțină îl înțelegea/ pricepi tu cum stau lucrurile.

Ce vreau să spun, de fapt, cu toate acestea? Data trecută… Că încă de mici, învățam să ne luăm rămas bun. Mai întâi de la o bicicletă Pegas pe care ai străbătut un oraș întreg, pentru ca mai apoi de la strada pe care ai făcut primii păși. Curtea bunicilor o să rămână neschimbată, dar nu o să îți mai dea aceeași senzație pe care ți-o dădea când o descopereai în copilărie, iar apusurile vor exista în continuare, dar nu vor mai fi privite la fel. Încetul cu încetul, învățăm să ne luăm rămas bun de la lucruri din ce în ce mai importante: de la o mână de bunic peste care au trecut anii, de la motanul care a crescut în același timp cu tine și care ți-a lăsat, totuși, o cicatrice pe mână pentru toată viața, ca să se asigure că nu îl uiți; de la vocea mamei care nu mai sună chiar ca atunci când te învăța să cânți, ba chiar și de la blugii din liceu care acum abia te mai cuprind.

Și tocmai ce-am aflat o știre: un nenic supărat pe vecinul lui, s-a gândit să-i împuște câinele când aceștia au ieșit la plimbare. Și apoi văd o poză. Și apoi îmi dau seama că unii oameni sunt cumpliți și depășesc orice răutate pe care am putut vreodată să mi-o imaginez.

Și bacoviana asta: „Întrebat, se pare, de prietenul lui, Eugen Jebeleanu, dacă urăşte oamenii şi de-asta preferă să nu iasă decât rar din casă, Bacovia ar fi răspuns că nu, nici pe departe. Ba, dimpotrivă, că-i iubeşte şi de aceea preferă să stea departe de ei, ca să nu-i deprime cu tristeţile lui… Că preferă să stea şi să-i privească de la distanţă, de la fereastra lumii lui…”