Cum s-a format Uniunea Europeană, cum este ea în prezent? Iată posibile scenarii de viitor…

România este membră a Uniunii Europene din ianuarie 2007 dar, istoria acestui proiect merge totuşi cu mult înaintea aderării noastre. În acest articol voi prezenta o scurtă istorie a ideii de unitate europeană şi a Uniunii Europene, expunându-mi părerile despre viitorul acestui proiect.

Evoluţia ideii de unitate europeană de la Napoleon până la Monnet

Ideea de unitate europeană are o lungă istorie, aceasta fiind cunoscută sub diverse forme. Totuşi, Napoleon Bonaparte a fost primul care a susţinut-o concret, viziunea împăratului francez despre funcţionarea Europei fiind cea mai apropiată de modul în care funcţionează în prezent Uniunea Europeană. Napoleon plănuia reunirea tuturor popoarelor europene într-un singur corp, Asociaţiunea Europeană, ce urma să aibă instituţii, legi şi o monedă unică. Bonaparte spera ca, odată înfiinţată, Asociaţiunea Europeană să concureze pe plan economic Marea Britanie şi chiar să o înlăture de pe poziţia de cea mai mare putere financiară mondială. Ideea era la vremea respectivă o utopie – popoarele europene din acea perioadă nu ar fi acceptat (şi nu au acceptat) hegemonia franceză! Planul nu a putut fi pus în aplicare, Napoleon Bonaparte fiind învins de către anglo-prusaci la Waterloo în vara anului 1815, în ultima sa încercare de a cuceri Europa, iar ulterior avea să fie exilat departe de continent, pe Insula Sfânta Elena.

Anii care vor urma înfrângerii lui Napoleon vor fi pentru continentul european atât ani de progres, concretizaţi de Revoluţia Industrială, dar şi ani ai conflictelor militare şi ideologice. Secolul al XIX-lea este cunoscut mai ales datorită luptelor duse de popoare, la jumătatea acestuia, pentru a se elibera de sub stăpânirea marilor imperii, evenimente ce au schimbat atât harta Europei, dar şi mentalitatea europenilor, naţionalismul urmând să ia amploare, din acest moment.

Naţionalismul a fost o piedică în calea concretizării ideii de unitate europeană, fiind în schimb un punct de sprijin pentru declanşarea de noi conflicte care vor schimba radical continentul. Conflictele secolului al XIX-lea şi începutului de secol XX, precum Războiul Franco-Prusac (1870-1871) sau Războaiele Balcanice (1912-1913) vor crea climatul necesar declanşării Primului Război Mondial, conflictul care a stat şi la baza celui de-al Doilea Război Mondial.

Declanşarea Primului Război Mondial (iulie-august 1914) a stârnit, în afară de bucuria anumitor categorii de persoane pentru plecarea la război şi lupta împotriva duşmanilor patriei, ample proteste. Pe lângă nemulţumirile socialiştilor faţă de un „război între proletari’’, au mai fost exprimate şi alte opinii referitoare la acest eveniment. Generalul Lyautey, comandant al armatei franceze din Maroc, a spus următoarele cuvinte în momentul declanşării războiului: „Sunt complet nebuni! Un război între europeni înseamnă un război civil!’’.

Idealul unităţii europene a fost practic oprit de declanşarea Primului Război Mondial, un război care ar fi putut să fie cu uşurinţă evitat, dar care a răcit considerabil relaţiile între popoare. Încheierea acestuia, concretizată prin Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), a adus schimbări considerabile pe harta continentului european – Germania pierdea o mare parte a teritoriului, iar Imperiul Austro-Ungar dispărea, luând naştere astfel numeroase state în partea centrală a continentului. Pe lângă aceste schimbări de ordin geografic, războiul şi tratatele care l-au încheiat au adus la importante schimbări de ordin politic. Situaţia de criză profundă din Rusia, generată de costurile mari ale războiului, au permis abdicarea ţarului Nicolae al II-lea, în martie 1917, şi instalarea la putere a bolşevicilor lui Lenin, în luna noiembrie a aceluiaşi an. Tratatele de pace, semnate la Paris, au fost un motiv pentru apariţia mişcărilor revizioniste de extremă-dreaptă precum cea fascistă a lui Mussolini, din Italia, care a preluat puterea în urma Marşului asupra Romei, din octombrie 1922. Germania (stat învins, spre deosebire de Italia, şi puternic afectat de prevederile tratatelor de pace) a ajuns sub conducerea naţional-socialiştilor lui Hitler, acesta devenind cancelar în ianuarie 1933, ca rezultat al unor alegeri libere.

Totuşi, mai existau voci care să promoveze ideea Europei unite. Richard von Coudenhove-Kalergi a prezentat, în 1922, proiectul unei uniuni pan-europene, acest proiect având atât scopul de a crea o coeziune între statele Europei, dar şi de a transforma continentul într-o putere financiară capabilă să facă faţă concurenţei tot mai mari exercitate de S.U.A şi de U.R.S.S. Un plan asemănător a fost susţinut şi de către ministrul de externe francez, Aristide Briand, care a prezentat, în 1929, proiectul uniunii europene federale.

În ciuda acestor planuri pentru pace şi cooperare, Istoria urma cu totul alt curs! Politicile expansive promovate în Europa de către Hitler şi Mussolini au îndreptat în cele din urmă lumea către un nou război, cu mult mai devastator decât precedentele. Pentru Europa, războiul a fost devastator – numeroase oraşe au fost distruse, mii de civili şi-au pierdut viaţa – acesta fiind rezultatul expansionismului german şi al pasivităţii franco-britanice. Continentul european avea să fie împărţit între forţele aliate învingătoare – partea vestică trecea sub influenţa americană, în timp ce partea centrală şi estică trecea sub influenţa sovietică, deci comunistă.

Principala problemă a Europei de după război era cea economică. În partea occidentală a continentului, aceasta a putut să fie rezolvată cu uşurinţă datorită Planului Marshall prin care ţările europene primeau capital bănesc american pentru reconstrucţie. Ajutorul american a fost refuzat de către statele comuniste şi de URSS, acestea respingând Occidentul. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat începutul Războiului Rece. În aceste condiţii, mişcarea europenistă a luat din nou amploare, după o lungă absenţă. În 1946, fostul premier britanic Winston Churchill a susţinut, în oraşul elveţian Zürich, ideea constituirii Statelor Unite ale Europei. Oamenii politici francezi Robert Schumann şi Jean Monnet au început să facă primele demersuri în vederea constituirii acestei uniuni, care trebuia să fie mai întâi una economică şi după aceea una politică. În 1950, s-a lansat Declaraţia Schumann, iar la 18 aprilie 1951 s-a semnat Tratatul de la Paris de către reprezentanţi ai Franţei, Germaniei de Vest, Italiei, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului prin care se înfiinţa Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului.

De la CECO până la UE

Această uniune trebuia să transforme Europa într-o putere capabilă să facă faţă Statelor Unite ale Americii, care între timp au devenit principala putere economică a lumii, devansând statele europene precum Franţa (care se afla de buna vreme într-o stare de declin, pierzându-şi treptat influenţa la scară mondială), Marea Britanie (care începea treptat sa îşi piardă coloniile, pierzând India, cea mai importantă colonie a sa, la 15 august 1947) şi Germania (care a fost puternic afectată de război, marile ei oraşe fiind distruse de bombardamente, găsindu-se separată între o Germanie de Vest, capitalistă cu capitala la Bonn şi o Germanie de Est, comunistă, aflata sub influenţa sovietică, cu capitala într-un Berlin, la rândul lui, împărţit).

Un alt pas important s-a făcut la 25 martie 1957 când se semnează Tratatul de la Roma, prin care ia naştere Comunitatea Economică Europeană. Perioada anilor 60 a fost una bună, din punctul de vedere economic, pentru Europa datorită faptului că statele nu mai aplicau taxe în schimburile vamale reciproce. În 1967, se înfiinţează Comunitatea Europeană, formată prin fuziunea dintre CECO şi Comunitatea Economică Europeană. Noi state se vor alătura Comunităţii precum Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca, acestea aderând la 1 ianuarie 1973. În anii 80 mai aderă Grecia, Spania şi Portugalia, iar în anii 90, Comunităţii Europene i se alătură Suedia, Finlanda şi Austria. Proiectul european începea astfel să fie din ce în ce mai popular, fiind considerat o soluţie bună.

La sfârşitul anilor 80, un eveniment a fost de natură să schimbe istoria: căderea regimurilor comuniste din Europa centrală şi estică, din noiembrie-decembrie 1989. Astfel, Comunitatea Europeană avea posibilitatea de a-şi lărgi frontierele prin integrarea acestor ţări foste-comuniste. Pentru liderii Comunităţii europene, această sarcină era o adevărată provocare, mai ales datorită marilor diferenţe ce existau între ţările recent ieşite de sub comunism şi cele capitaliste din Occident, mai ales în ceea ce priveşte economia, fostele state comuniste fiind obişnuite cu siguranţa economiei de comandă. Trebuiau luate măsuri, cu rapiditate şi eficienţă, de către guvernele democratice nou-instaurate, pentru a depăşi această problemă. Comunitatea Europenă a desfiinţat graniţele prin Acordul Schengen (semnat în 1985, în oraşul Schengen din Luxemburg) ceea ce va permite cetăţenilor europeni să călătorească fără a fi opriţi pentru control la graniţă. Acest acord va deschide calea către o posibilă Federaţie Europeană. La 7 februarie 1992 se semnează Tratatul de la Maastricht prin care Comunitatea Europeană devine Uniunea Europeană.

România şi Europa

Regimul comunist instaurat imediat după încheierea război a îndepărtat România de Occident, promovând izolaţionismul. Precum în celelalte state comuniste, exista o teamă şi o susceptibilitate faţă de tot ce venea din Europa de Vest şi de peste ocean. Răsturnarea regimului Nicolae Ceauşescu, în decembrie 1989, şi revenirea la democraţie erau de natură să reapropie România de Europa. În prima jumătate a anilor 90, în timpul regimului Iliescu, nu s-au făcut mari eforturi pentru a apropia România de standardele necesare unei apartenenţe la Comunitatea Europeană. Mineriadele din iunie 1990 şi colaborarea cu Uniunea Sovietică nu au făcut altceva decât să decredibilizeze statul român. Paşi s-au făcut, dar mărunţi şi lenţi, aceştia culminând cu aderarea la NATO, în 2002, şi aderarea la U.E alături de Bulgaria, la 1 ianuarie 2007.

Aderarea la UE a adus multe schimbări, atât economice, dar şi sociale. Mulţi români au decis să plece în străinătate pentru a lucra ori studia, sau, după caz, pentru diverse activităţi ilegale care nu au lăsat străinilor o impresie foarte bună despre ţara noastră. Instituţiile statului au devenit, din momentul integrării în UE, ceva mai eficiente, în special justiţia, care este astăzi singura instituţie care funcţionează relativ bine. România este una dintre puţinele ţări membre în care încrederea în Uniune continuă să atingă cote mari. Această încredere se datorează faptului că românii consideră apartenenţa la UE drept singura cale spre normalizare.

Uniunea Europeană în prezent şi în viitor    

La 1 ianuarie 2002 intra în vigoare moneda unică Euro, nu în toate statele, (inconfundabilul simbol al monedei europene fiind inspirat după litera grecească epsilon, aducându-se astfel un tribut civilizaţiei fondatoare a Europei). Şi intrarea în vigoare a monedei Euro avea rolul de a unifica economiile statelor, pregătindu-le pentru o posibilă fuziune. Lucrurile au mers bine pentru Uniune până în 2009, când aceasta este lovită de o criză ce începuse în partea cealaltă a oceanului. Acest lucru a necesitat punerea în aplicare a unor măsuri de austeritate în interiorul Uniunii. Acestea au dus la o scădere în popularitate masivă a UE, în special în Europa Meridională, zona cea mai negativ afectată de criză. Nemulţumirile i-au scos pe oameni în stradă, aceştia manifestând împotriva tăierilor de salarii, împotriva majorării taxelor şi impozitelor şi împotriva Uniunii Europene, pe care o considerau responsabilă de starea proastă în care se aflau. În Grecia, protestele au degenerat în adevărate lupte de stradă.

Europenii nu mai agreează Uniunea Europeana! Ca dovadă stă scorul bun al partidelor extremiste (anti-europene) la Alegerile Europarlamentare din mai 2014, acestea situându-se pe primul loc în Franţa, Marea Britanie, Olanda (extrema dreaptă) şi Grecia (extrema stângă) şi pe un trend ascendent în Italia, Suedia, Danemarca şi Austria. Victoria socialiştilor radicali şi anti-europeni în alegerile parlamentare din Grecia, din ianuarie 2015, a alarmat Occidentul. În prezent, guvernul de extremă dreaptă din Grecia duce o politică de izolare, îndreptată clar împotriva Uniunii şi chiar împotriva intereselor ţării. Guvernul grec a cerut, de curând, Germaniei să îi plătească despăgubiri de război pentru distrugerile comise de armata germană în Grecia, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ca şi cum acţiunile Germaniei naziste din cel de-al Doilea Război Mondial ar sta la baza falimentului în care se găseşte statul grec în prezent !

Ascensiunea extremismului va pune în pericol existenţa Uniunii Europene, iar influenţa europeană, la nivel mondial, va scădea. Uniunea Europeană dă, în prezent, dovadă că nu reuşeşte prea bine să se impună în relaţiile internaţionale. Un exemplu concret este lipsa de atitudine a Uniunii în faţa amestecului evident al Rusiei în conflictul din Ucraina.

Un lucru este cert: Uniunea Europeană a reuşit să unească ţări diferite în jurul unor valori comune care sunt o dovadă a ascendenţei continentului european asupra celorlalte continente. Uniunea Europeană, în acelaşi timp, a reuşit şi să dezbine continentul: sudul Europei se consideră în prezent umilit de către Nordul mai bogat şi mai influent, în timp ce Nordul se consideră jecmănit de Sud, pe care este obligat practic să îl întreţină pentru a nu intra în faliment definitiv.

Legat de Uniunea Europeană sunt posibile trei scenarii opuse :

1. fie va deveni o Federaţie Europeană (lucru puţin posibil dată fiind situaţia actuală) ;
2. fie va înceta să mai existe ;
3. fie va continua să existe, ca în prezent, când unele state sunt mai importante decât altele.

Vom lăsa timpul să decidă în privinţa Uniunii Europene, deoarece nimeni nu este în măsura să prezică viitorul.

Andrei PETRESCU are 17 ani, e pasionat de istorie, a publicat și alte articole și dorește să urmeze, cum zice, o carieră în acest domeniu…