În prezent, aproape de aniversarea a 101 de ani de la declanșarea Primului Război Mondial încă se mai consider faptul că atentatul de la Sarajevo de la 28 iunie 1914 a fost evenimentul care a scos Europa dintr-un climat de pace și a introdus-o, în schimb, într-unul de război. Totuși, adevărul istoric este altul: declanșarea „Marelui Război” a fost o descătușare a unor resentimente profunde ce existau între state.
Perioada premergătoare Primului Război Mondial în Europa nu a fost deloc una liniștită, din contră, a fost o perioadă în care vechile contradicții și resentimente ce existau între marile puteri au fost accentuate de noile evoluții internaționale. Explicațiile acestei stări de conflict latent în care se găsea lumea la debutul secolului al XX-lea trebuie căutate în secolul precedent, un secol caracterizat de mari mutații atât pe plan european, dar și pe plan internațional.
Apariția Germaniei – o teamă pentru Europa
O bună parte de vreme, principalele forțe ale continentului european au fost Franța și Marea Britanie, aceste două state fiind nu numai niște puteri continentale, ci și niște puteri mondiale grație imperiilor coloniale vaste ale acestora. Bineînțeles, pe lângă acestea mai existau Imperiul Austriac și cel Rus, dar acestea nu se puteau compara economic cu primele două state. Această stare de echilibru va urma să fie încheiată de apariția Germaniei, stat format sub conducerea Prusiei prin unirea unor state mai mici. Personajul care a contribuit cel mai mult la unificarea germană a fost cancelarul prusac Otto von Bismarck (1815-1898), lider de-facto al Imperiului German și al Prusiei.
Abordarea politicii externe de către prusaci în timpul lui Bismarck nu părea tocmai una pașnica, ei susținând dreptul Prusiei de a stăpâni teritoriile germane atât de numeroase și de dezorganizate. Prusia a învins Austria în războiul din 1866, întărindu-și stăpânirea asupra jumătății nordice a spațiului german. Cancelarul von Bismarck nu s-a mulțumit totuși cu partea nordică a actualei Germanii, acesta dorea să treacă sub stăpânirea prusaca și partea sudică – Bavaria și Baden – Wurttenburg. Prin aceste tendințe de expansiune, Prusia și-a atras un nou inamic, Franța. Declanșarea Războiului franco-prusac din 1870 a fost efectul susceptibilităților acumulate între Franța și regatul german aflat in plina expansiune.
După abdicarea lui Napoleon al III-lea de la sfârșitul anului 1870, Franța a plonjat într-o perioadă de haos, pierzând anul următor războiul și două regiuni – Alsacia si Lorena. Comuna din Paris ce se va institui în primăvara lui 1871 a avut rolul de a contura separarea Franței, o Franța progresistă, ce susținea Comuna, și o Franță conservatoare și regalistă ce se opunea schimbărilor prea radicale.
Pentru prusaci, lucrurile au stat ceva mai bine. Bismarck și kaiserul Wilhelm I și-au îndeplinit ambițiile de a crea un stat german unitar asupra căruia Prusia să domine. Imperiul German este proclamat la 18 ianuarie 1871, la Versailles, în Sala Oglinzilor. Raportul puterilor s-a schimbat total din acest moment. Franța și Marea Britanie, adevăratele mari puteri ale momentului, riscau sa își piardă pozițiile lor de state-hegemon în fața dinamicului Imperiu German.
Între Franța și Germania se va instala din acest moment neîncrederea. Franța va dori să își ia revanșa pentru înfrângerea sa și să intre iarăși în posesia Alsaciei și a Lorenei. Mai târziu, în august 1914, Franța nu va întârzia să declare război Germaniei tocmai pentru a rezolva această problemă care o măcinase ani de-a rândul.
Alianțe și colonii
Politica externă ce urma să fie promovată de Bismarck în continuare avea să fie una mai curând prudentă, centrată în continentul european (Europapolitik). Germania a căutat să își îmbunătățească relațiile cu celelalte două puteri ale Europei – Austro-Ungaria și Rusia. Astfel, cele trei state constituie în 1873 Alianța Celor Trei Împărați. Bismarck considera că menținerea unor bune legături cu Rusia era necesară pentru ca Germania să nu fie obligată să lupte pe două fronturi în cazul începerii unui nou război cu Franța (lucru ce era foarte probabil datorită resentimentelor acumulate de către francezi). Germania a pierdut cele două războaie mondiale și datorită faptului că a fost obligată să lupte simultan pe două fronturi, fapt ce susține logica lui Bismarck.
După revocarea din funcție a lui Bismarck și instalarea la tron a kaiserului Wilhelm al II-lea, politica externa germană a devenit una mai expansivă, ce urmărea ca Germania să devină nu numai o putere europeană, ci una mondială(Weltpolitik). La începutul domniei kaiserului Wilhelm al II-lea, relațiile cu Rusia s-au răcit datorită dezinteresului manifestat pe atunci de germani pentru spațiul european. Interesele Germaniei erau cu totul altele – pe atunci, o țară era socotită o mare putere doar dacă deținea un anumit număr de colonii și o flotă puternică. La aceste capitole, Germania era net depășită de către Franța și Marea Britanie. Începând cu jumătatea anilor 1880, Germania poseda pe continentul african următoarele colonii: Togo, Rwanda, Burundi, Namibia și Tanzania. Ulterior, Imperiul German va poseda și mici teritorii în China, importante pentru comerț. Sigur, aceste dominioane păleau ca importanță in fața Indiei, deținută de britanici din secolul al XVII-lea sau în fața Nordului Africii deținut de francezi de la începutul secolului al XIX-lea.
Franța și Marea Britanie aveau de ce să se îngrijoreze către sfârșitul secolului al XIX-lea, Germania nu numai că devenise principala putere industrială și economică mondială, devenise, ca efect al dezvoltării financiare, și o mare putere militară. Treptat, au început să se formeze primele blocuri militare ce se vor înfrunta în Primul Război Mondial. Astfel, în 1882 Germania, Austro-Ungaria și Italia formează Tripla Alianța, la care va adera și România în 1883. În același timp, Rusia, depărtată fiind de Germania, semnează în 1891 un acord cu Franța, acord ce va fi definitivat prin alăturarea Marii Britanii alături de Franța (1904) și Imperiul Rus (1907), formându-se astfel Tripla Înțelegere.
Conflictul era aproape de a începe în 1905, datorită Marocului. În martie 1905, kaiserul Wilhelm al II-lea vizitează portul marocan Tanger. Marocul era în acea perioada un stat independent . Cu toate acestea, Franța urmărea să îl ia sub oblăduirea sa. Cu ocazia vizitei sale, kaiserul a condamnat vehement planurile francezilor. Această faptă a deschis un nou scandal diplomatic între Franța și Germania. Această primă criză marocană avea să fie soluționată cu ocazia Conferinței de la Algesiras de la 7 aprilie 1906, (la care au participat și S.U.A și Marea Britanie) prin care Franței i s-a acordat dreptate. Germanii au eșuat în încercarea lor de a ataca interesele imperialiste ale Franței în Maroc, ei având drept adevărat scop instalarea dominației germane asupra statului din Nord-Vestul continentului african.
Imperiul German nu a renunțat decât temporar la pretențiile asupra Marocului. La 1 iulie 1911, canoniera germană Pather a acostat în portul Agadir. Prin această acțiune, germanii își arătau direct intențiile belicoase. Acest nou scandal diplomatic a fost încheiat prin cooperarea francezilor și a britanicilor. Era posibil că războiul să fi început chiar atunci, dacă Franța nu ar fi avut în spate Marea Britanie. Germania, ascunzându-și din nou adevăratele intenții sub masca de apărător al suveranității marocane, spera de fapt atât să pună stăpânire pe Maroc, dar și să dea o lovitură Micii Înțelegeri. Diferendele franco – germane au fost până la urmă rezolvate anul următor, în 1912, când Marocul a devenit protectorat francez și când Imperiul a primit din partea Franței, pentru a îi compensa nereușita în Maroc, două colonii de pe coasta atlantică a Africii – Camerun și Congo-ul francez.
Marile puteri se găseau într-o stare de conflict datorită imenselor orgolii ale acestora. Orgoliile mari și susceptibilitatea au stat la baza conflictului distrugător început în vara lui 1914, un conflict care ar fi putut să fie prevenit cu ușurință, de altfel. Cert este că, dacă nu ar fi existat această invidie între națiuni și între conducători, lucru ce este de altfel imposibil, istoria ar fi arătat altfel, poate chiar atipic.
Andrei PETRESCU are 17 ani, e pasionat de istorie, a publicat și alte articole și dorește să urmeze, cum zice, o carieră în acest domeniu…