Evenimentele de la Berlin, pe care le-am prezentat în ultimele mele articole, au avut loc în contextul Războiului Rece de aceea este necesară o analiză succintă a acestui conflict. Războiul Rece a fost un conflict de ideologii, un conflict mocnit care opunea două moduri de privire diferite asupra lumii. Acesta este mai degrabă cunoscut in prezent datorită filmelor și romanelor care aveau ca protagoniști agenți secreți.

Lumea era împărțită între două blocuri militare: Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, sau N.A.T.O, înființată în 1949, alianță militară patronată de către S.U.A, din care făceau parte țările Europei de Vest, și, de cealaltă parte, Pactul de la Varșovia, un pact semnat în 1955 de către țările comuniste ale Europei Centrale și de Est și U.R.S.S, al cărui artizan a fost Nikita Hrusciov, șeful de stat sovietic. Războiul Rece opunea și două politici și modele de dezvoltare economică diferite, libertatea de exprimare, susținută de către americani și N.A.T.O și cenzura și suprimarea libertății, politici susținute de U.R.S.S. Pe plan economic se opuneau economia de piața și proprietatea privată, mai pe scurt, capitalismul și economia dirijată exclusiv de stat și proprietatea comună, principii ale economiei comuniste.

Este de remarcat faptul că ciocnirile militare din cadrul Războiului Rece nu avut loc în mod direct între americani și sovietici, ci între americani și state susținute financiar de către U.R.S.S, deci a fost un război prin intermediari. Pe plan extern, S.U.A se caracterizau prin doctrina Trumann, proclamată de către președintele american Harry Trumann la începutul Războiului Rece. Această doctrină susținea protejarea statelor a căror libertate putea fi pusă în pericol de către U.R.S.S și de către aliații săi.

Războiul din Coreea

Conform cu această ideologie, S.U.A au susținut Coreea de Sud în vara lui 1950 în momentul în care aceasta a fost atacată de către armatele comuniste nord-coreene, care au trecut paralela 38, granița dintre cele două Coreei, susținute direct de China lui Mao Zedong și indirect de către U.R.S.S. Prin acest conflict S.U. A au reușit se securizeze Coreea de Sud, care, în doar câțiva ani, se va dezvolta din plin din punct de vedere economic, contrastând puternic cu Coreea de Nord, o țară subdezvoltată, dominată de cultul personalității. Din nefericire pentru nord-coreen,i aceste diferențe se mențin și astăzi, Coreea de Nord este și acum un stat comunist, condus de un lider dictator, ce este pentru popor un idol.

Criza Canalului de Suez

În anii 50 au început să apară tensiuni între americani și arabii din Orientul Mijlociu (Egipt, Siria, Iordania, Libia, Irak) datorită Israelului, stat creat și susținut de către S.U.A, a cărui anihilare se dorea de către arabi. U.R.S.S-ul a profitat de această ocazie pentru a își apropia aceste state. Între Egipt și Statele Unite, tensiunile au crescut treptat astfel încât în iulie 1956, președintele egiptean Nasser ia decizia de a naționaliza Canalul de Suez, o rută comercială extrem de importantă. Ca răspuns, trupele britanice și franceze atacă Egiptul. Această criză nu a făcut decât să accentueze ruptura dintre țările arabe, care susțineau o mișcare unitară a musulmanilor, și americani. Influența comunistă risca să se întindă și mai aproape de granițele S.U.A, în America Latină, prin ajungerea la putere a unor partide de stânga în țări precum Guatemala și Chile. Americanii, pentru a scăpa de ceea ce era pentru ei o amenințare directă, au orchestrat lovituri de stat în țările problemă, răsturnând guvernele socialiste, chiar dacă acestea au fost alese printr-un vot democratic.

Criza din Cuba

Totuși, în Cuba revoluția socialistă condusă de Fidel Castro și Che Guevarra a reușit în 1959, înlăturând regimul militarist al generalului Batista. Statele Unite nu vedeau cu ochi buni această schimbare de putere, mai ales datorită faptului că insula Cuba se afla foarte aproape de statul Florida. C.I.A, serviciul secret american a încercat niște operațiuni pentru a da jos puterea comunistă, dar acestea au eșuat lamentabil, Statele Unite rămânând în continuare sub amenințare.

Temerile americane s-au adeverit în octombrie 1962, când au fost reperate mai multe rachete sovietice pe teritoriul Cubei. În Statele Unite această știre a creat panică, mai ales in partea de sud a țării, John F. Kennnedy fiind obligat în calitatea sa de președinte să găsească împreună cu sovieticii o cale de mijloc care sa nu conducă cele doua țări și lumea întreagă într-un război ce se anunța a fi devastator. Alte voci din S.U.A susțineau că cea mai bună soluție pentru această criză ar fi o invazie directă a Cubei de către forțele americane și înlăturarea de la putere a lui Castro pentru a instala o conducere pro-americană.

Această posibilă variantă de acțiune a americanilor a primit imediat critici atât din interiorul, cât și din afara Statelor Unite. Ziarul oficial al Chinei îi asigura pe cubanezi de susținerea a 650.000.000 de chinezi gata să lupte pentru a îi salva pe aceștia în cazul unei invazii americane. Papa de la Roma, Ioan al XXIII-lea, trimite o scrisoare către sovietici în care îi roagă pe aceștia să salveze pacea mondială. În orice caz, acțiunea sovieticilor era motivată de faptul că americanii, la rândul lor, au instalat rachete în Turcia și în Italia, acțiunea acestora fiind doar un răspuns.

Criza s-a sfârșit în cele din urmă la finele lunii octombrie, americanii angajându-se să își retragă rachetele din Turcia și Italia și să nu atace Cuba, iar sovieticii s-au angajat la rândul lor să își retragă armamentul din Cuba. Soluția cea mai bună pentru încheierea crizei a fost diplomația. Dacă s-ar fi luat decizia unei invazii americane a Cubei probabil că istoria ar fi arătat altfel astăzi.

Între Cuba si Statele Unite a urmat o lungă perioadă de neînțelegeri ele rupând practic orice legătură. Această răceală diplomatică a durat până de curând, la sfârșitul lui 2014, când între cele două țări s-a produs o reconciliere istorică.

Vietnam – un conflict sângeros

Vietnamul, după ce a fost aproape un secol o colonie franceză, și-a câștigat independența în anul 1954, după bătălia de la Bien Dien Phu, când gherilele conduse de către comunistul Ho Chi Min au reușit să învingă armata franceză, deși aceasta era cu mult mai bine echipată. Ca urmare a obținerii independenței, în acelasi an, la Geneva s-a decis împărțirea Vietnamului în două, pentru a exista un echilibru în acea zonă: Vietnamul de Nord urma să fie condus de către comuniștii lui Ho Chi Min, intrând astfel în sfera de influență sovietică, iar Vietnamul de Sud urma să treacă în zona de influență americană, creindu-se un echilibru similar cu cel din Coreea.

Primele ostilități au început să apară la debutul anilor 60 odată ce gherilele nord-vietnameze sau Viet Cong au început sa întreprindă atacuri la sud de graniță, Ho Chi Min plănuind să unească Vietnamul într-un singur stat comunist. Președintele american Kennedy a fost în favoarea unei intervenții armate americane în Vietnam pentru a-i bloca pe comuniști să acapareze zona din Sud-Estul Asiei numită Indochina. Astfel, Războiul Rece începe în Lumea a treia.

Războiul a fost o adevărată provocare pentru trupele americane în primul rând datorită mediului geografic în care se desfășura conflictul, în Vietnam găsindu-se păduri tropicale vaste și dese ce erau greu de străbătut, făcându-le o ascunzătoare perfectă armatelor comuniste. Americanii mai aveau dificultăți și datorită războiului de gherilă întreprins de nord-vietnamezi, atacurile imprevizibile ale acestora provocând multe victime.

Spre sfârșitul anilor 60, Războiul din Vietnam devenise deja foarte nepopular în rândul americanilor, la Washington având loc mai multe manifestații care cereau oprirea conflictului devenit distrugător și costisitor. Americanii mai erau de asemenea indignați de faptul că războiul afecta foarte mult populația civilă a Vietnamului, în acest război mii de civili pierzându-și viața. Administrația americană, pentru a liniști situația internă și pentru a opri acest război criminal, a semnat un acord de non-agresiune cu nord-vietnamezii în 1973, trupele Statelor Unite începând din acel moment să se retragă treptat din Vietnam. În anul 1975, trupele comuniste au ocupat Saigonul, capitala Vietnamului de Sud, Vietnamul reunificându-se sub o conducere comunistă.

Războiul din Vietnam a fost o înfrângere politică pentru americani, ei, prin pierderea Vietnamului de Sud, pierzându-și orice influență asupra Sud-Estului Asiei. A fost și o înfrângere de prestigiu, ei fiind învinși de o armată care totuși le era inferioară ca pregătire și ca armament. Americanii au fost învinși deoarece nu au reușit să realizeze ce și-au propus – să îi oprească pe comuniști din a își extinde influența asupra nord-estului Asiei, în țările vecine ale Vietnamului precum Laosul și Cambogia, niște țări de altfel primitive, urmând să fie instalate regimuri comuniste.

Primele fisuri în Cortina de Fier

În Cortina de Fier ce s-a așternut asupra Europei Centrale și de Est au început deja să apară niște mici fisuri care puteau pune în pericol hegemonia sovietică și care au contribuit la căderea regimurilor comuniste. O primă breșă a apărut în Ungaria, odată cu instalarea la putere a lui Imre Nagy, un comunist moderat care susținea niște politici mai degrabă liberale, susținând îndepărtarea de Uniunea Sovietică. Demiterea lui Nagy din funcția de președinte avea să aprindă flacăra revoluției. La 23 octombrie 1956, maghiarii ies în stradă la Budapesta manifestând împotriva conducerii comuniste a țării. Puterea din Ungaria a făcut apel la o intervenție a trupelor sovietice. La începutul lunii noiembrie, trupele sovietice invadează Ungaria, acestea deschizând focul asupra manifestanților la Budapesta. Insurecția maghiară  s-a sfârșit in sânge, soldându-se cu aproximativ 200.000 de morți. Ziua de 23 octombrie va deveni din 1989 ziua națională a Ungariei.

Acest eveniment a arătat lumii întregi că sovieticilor le este frică de reacția poporului, comunismul putând fi înlăturat. Occidentul nu a avut o reacție la acest abuz al sovieticilor, Franța și Marea Britanie erau mult mai ocupate atunci cu situația din Egipt. Politicile lui Imre Nagy vor avea un rol important pe viitor, Ungaria va deveni astfel în anii 80 țara comunistă din Europa cea mai liberală. De asemenea, Uniunea Sovietică va fi pusă la încercare de către Cehoslovacia în anul 1968, țară în care au început să fie făcute mai mute reforme de către Alexander Dubcek, secretarul general al partidului comunist cehoslovac, un comunist reformator asemeni lui Imre Nagy. Dubcek a suprimat cenzura și a deschis granițele, astfel încât foarte mulți cehoslovaci s-au stabilit în țările occidentale, mai ales în Austria. Astfel de politici nu conveneau Uniunii Sovietice si conducătorului conservator al acesteia, Leonid Brejnev.

La începutul lunii august a anului 1968, ca urmare a neînțelegerilor între sovietici si cehoslovaci, armatele Pactului de la Varșovia, mai puțin ale României, deoarece Nicolae Ceaușescu refuzase să trimită trupe, încordând astfel relațiile cu sovieticii și riscând, asemeni cehoslovacilor, invazia au intrat în Cehoslovacia.

La Praga tancurile sovietice au deschis focul asupra manifestanților, iar Dubcek, sub presiunile sovieticilor, va fi demis din funcțiile sale. Astfel a luat sfârșit Primăvara de la Praga. În august 1968, în ceea ce privește Cehoslovacia, sovieticii au acționat conform cu doctrina formulată de către Leonid Brejnev, care susținea hegemonia U.R.S.S-ului asupra statelor-satelit, suveranitatea acestora fiind astfel limitată. Reformele luate de Dubcek contraveneau grav cu aceste principii. Modul în care au acționat sovieticii ne arată în prezent că aceștia fie nu au înțeles, fie nu au vrut să înțeleagă schimbările care se produceau în acea vreme, ei acționând ca și cum toată Europa de Est ar fi fost doar o provincie de-a acestora. În orice caz, sovieticii ar fi trebuit să ia drept exemplu reformele lui Dubcek din 1968 sau pe cele ale lui Nagy din 1956 și să le aplice la ei în țară. Mihail Gorbaciov a încercat într-adevăr să reformeze comunismul în anii 80, dar a încercat prea târziu, de fapt și comunismul a căzut în primul rând datorită fricii de schimbare și a lipsei de viziune a conducătorilor acestuia.

Întrecerea nesfârșită dintre sovietici și americani

Pe lângă întrecerea diplomatică pentru acapararea a mai multor poziții strategice și a țărilor lumii a treia, sovieticii si americanii se întreceau și în domenii precum economia, știința, explorarea spațiului și producea de armament nuclear. După cum am menționat mai sus, Statele Unite și Uniunea Sovietică propuneau două modele de economii complet diferite: pe de o parte economia de piață sau cea capitalistă, în care statul juca un rol de arbitru el stabilind taxele și impozitele și pe cealaltă parte economia comunistă, o economie dictată exclusiv numai de către stat. Economia S.U.A devenise după cel de-al Doilea Război Mondial cea mai performantă economie din lume,Uniunea Sovietică s-a aflat și ea după 1945 pe un trend ascendent. Sovieticii se bazau în primul rând pe agricultură, deoarece aceasta era tradiția lor economică, pe industria grea și pe exploatarea resurselor naturale. O adevărată confruntare între cele două puteri s-a dat și în știință, sovieticii încercând să formeze savanți de elită care prin cercetările și inovațiile lor să îi devanseze pe americani în acest domeniu.

De când au fost folosite pentru prima dată de către americani în august 1945 pentru bombardarea orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki, armele nucleare au șocat lumea prin forța lor, el schimbând modul în care va fi imaginat un război pe viitor, acesta fiind imaginat ca unul scurt și extrem de distrugător pentru umanitate. Sovieticii și americanii au cheltuit sume mari de bani pentru a produce astfel de arme în anii Războiului Rece. U.R.S.S-ul acorda 25% din buget producerii de armament nuclear, aceste cheltuieli stând la baza crizei de care avea să fie afectată în anii 80, în timp ce S.U.A. acordau doar 6% . Explorarea spațiului i-a atras foarte mult pe americani și pe sovietici.

Rușii se puteau mândri cu trimiterea lui Iuri Gagarin în spațiu în anul 1961, acesta fiind primul om ajuns în Cosmos. Americanii, prin intermediul agenției lor spațiale, N.A.S.A, l-au trimis pe Niel Armstrong pe Lună în anul 1969, el realizând performanța de a fi primul om care a pășit pe Lună. Rușii au pierdut această cursă datorită modului defectuos de organizare al proiectelor spațiale, a calității proaste a materiilor prime și a lipsei tot mai mari de fonduri.

Perioada Gorbaciov sau Sfârșitul U.R.S.S-ului

Mihail Gorbaciov, odată ce a ajuns la putere în 1985 a încercat să reformeze sistemul comunist. Gorbaciov, pe plan intern a pus bazele unei economii de piață și a abolit, nu definitiv, cenzura, astfel încât în spațiul sovietic a început să existe mai multă libertate de exprimare. Pe plan extern, liderul sovietic a susținut reformele în celelalte țări comuniste ale Europei de Est și a semnat cu omologul său American, Ronald Reagan, un tratat prin care ambele părți se obligau să îșî reducă numărul de arme nucleare. După cum am scris mai sus, reformele lui Gorbaciov au venit mult prea târziu, deoarece viața sub comunism în acea perioadă devenise foarte grea. Spre sfârșitul lui 1989, regimurile comuniste din Europa Centrală și de Est au început să cadă unul câte unul, toate angajându-se pe drumul democrației. Doi ani mai târziu și Uniunea Sovietică se va prăbuși, fărâmițându-se în mai multe state. După 1989 era clar, comunismul pierduse în fața capitalismului!

Poate că de vină pentru această înfrângere sunt conducătorii sovietici comuniști sau poate că de vină au fost chiar întemeietorii doctrinei – Karl Marx și Friedrich Engels. Unii istorici susțin idea potrivit căreia, comunismul a fost creat de așa natură încât să nu funcționeze. Istoricul Lucian Boia a susținut în cartea sa „România, țară de frontieră a Europei” că „principal problemă a comunismului a fost aceea că el nu poate să funcționeze deaorece el a fost conceput și pus în practică împotriva unor legi sociale și umane” deoarece, susține în continuare Lucian Boia, este greu „să funcționeze un sistem fără proprietate, fără concurență și fără o suficientă motivație individuală’’.

Căderea regimurilor comuniste, după părerea mea, poate că ar fi fost amânată cu câțiva ani dacă liderii comuniști nu ar fi dat dovadă de atâta lipsă de viziune, dar poate că anul 1989 a fost cel mai bun an în care puteau să cadă regimurile comuniste.

Andrei PETRESCU are 16 ani, e pasionat de istorie, a publicat și alte articole și dorește să urmeze, cum zice, o carieră în acest domeniu…