MARIANA  STATE  este absolventă de istorie și filosofie și lucrează la Serviciul Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale…

1. OGLINDA

Se trezea de multe ori din somnul greu, speriată de visul care-i paraliza fiinţa şi-i aşeza nori grei, vineţii, pe umerii sufletului fragil, împovărându-l în chip de nesuportat.

Se făcea, din nou şi din nou, că Oglinda era spulberată în mii de fărâme colorate. Acea oglindă în care-şi pusese la păstrat, în atâtea culori, chipul care, prin trădătoarele ferestruici azurii se dezvelea acolo, doar acolo, lăsând să curgă uşor, toate străfulgerările minţii şi ale sufletului, adunate peste zi…Senin, ceaţă, umbră, viscol, adiere; scâncet, susur, zumzet, hohot; parfum de flori, iz greu de cotloane neumblate. Tot ceea ce, într-un moment oarecare, prinsese formă concretă şi care, până la urmă însemna însăşi viaţa ei. Era ca şi cum şi-ar fi încredinţat, în „mâinile” cuiva înţelegător din cale-afară, toată povestea existenţei sale. Un fel de despovărare  nevorbită, petrecută în mare taină.

Spaima ei venea însă din altceva. Pieselor ca dintr-un puzzle, ale fermecatei oglinzi, cele în care sclipeau  frânturi de întâmplări diferite din drumul ei, în timp, nu le mai găsea locul  în poveste, pentru a o face întreagă.

Şovăind, cu mâini tremurânde, cu gânduri încurcate şi picuri din sudoarea încrâncenării încerca fără folos să le aşeze pe toate, cu rost, greşind şi luând-o din nou de la capăt. Asta până când, deznădăjduită înţelese că totul e pierdut, că toate amănuntele trăirii vieţii ei, adunate zi de zi în acel loc, fuseseră, fatalmente, pierdute într-un amestec fără sens, de râs şi plâns, de ură şi dor, de umbră şi lumină…..

Îşi promitea, de aceea, în fiecare dimineaţă, să-şi fie sieşi, unic confident, singur şi de nădejde păstrător al oricărei amintiri:„Oricât de împovărătoare ar fi această misiune!”

Inutil de spus: o oglindă nouă, mai trainică, mai mare şi mult mai atent aşezată i-a luat, curând, locul celei care multă vreme îşi însoţise,  printre amintiri, stăpâna…..adică pe cea care pusese în ea, Viaţă…

2. NEDUMERIRE

Născută şi crescută la casă, n-o să-i înţeleg probabil niciodată, pe locuitorii de la bloc. Asta deşi sunt aproape 20 de ani de când am dat camera mea dinspre curtea cu găinile ce purtau nume, pe o închisoare (iniţial garsonieră, apoi apartament, chiar şi atunci când spaţiul acestuia a devenit de-a dreptul generos).

Revenind la nedumerirea care-mi dă multă furie, adesea m-am întrebat de ce, în covârşitor de multe cazuri, aproape fără excepţie, conlocuitorii din blocurile prin care-am trecut consideră locuinţa lor, ca începând cu uşa ce poartă des, numărul apartamentului. Cum de nu pricep, aşa cum de la bun început mie mi s-a părut un fapt de-la-sine înţeles: trotuarul, eventual grădina din faţă sau din spate, după caz, ca şi scara interioară constituie parte a casei lor?!

Răzvrătirea din mine o potolesc, până voi avea din nou vedere spre o curte cu găini, spălând geamuri, aşezând flori, curăţind iarba haotic crescută, în spaţiul „comun”. Sub privirea la fel de oblăduitoare a vecinilor bărbaţi, vara, ca şi iarna, când mânuiesc lopata profesionistă, pentru zăpadă!

Data publicării: 26 iulie 2013