Marcă a inabilităţii de trăi civilizat ori a capacităţii de a te descurca în orice condiţii, bine-venit, alteori detestat, subtil sau ostentativ, mic sau mare, în natură sau în bani, considerat aproape un sport naţional, ciubucul reprezintă o temă recurentă a vieţii cotidiene româneşti.

Subiectul este într-adevăr polivalent prin prisma multiplelor forme şi însemnătăţi, dar pentru mine reprezintă, în primul rând, o componentă a economiei subterane. Aş îndrăzni să compar nocivitatea ciubucului cu cea a drogurilor, dintr-o perspectivă bine definită: oamenii îl practică, iar statul nu are niciun avantaj de pe urma sa. Privind ciubucul în această lumină, evident că nu ar fi decât o abordare sănătoasă a fenomenului – abolirea sa. Dar cum să loveşti în instituţia atât de bine împământenită a ciubucului?

În anul 1971, în Statele Unite s-a lansat „războiul împotriva drogurilor” sau, mă rog, a fost prima dată când au utilizat sintagma respectivă. Ce-ar fi dacă, în 2014, România lansează războiul împotriva ciubucului? “War on drugs” – “war on ciubuc”. Asta e, nu sună atât de înflăcărat, dar ce contează… finalitatea ar fi glorioasă. Asta da realizare de povestit nepoţilor. Evident, dacă demersul se va finaliza cu succes, va fi dificil de explicat acestora ce e aia o şpagă. Cum să înţeleagă ceva cu care nu s-au întâlnit niciodată?

Şi dacă nu reuşim să epurăm ţara de ciubuc? Alternativa ar fi să acceptăm ciubucul. Să-l instituţionalizăm. Îl facem legal în orice circumstanţe şi statul îşi ia bani din taxarea acestuia, la fel cum procedează cu oricare alt venit. Adevărul este că unele state au legalizat consumul de droguri. Nu ar trebui să legalizăm şi noi utilizarea ciubucului? Acceptăm drogurile – acceptăm ciubucul. Tot ce trebuie făcut este să rezolvăm unele aspecte de detaliu. De exemplu, nu toate drogurile sunt legale. Dacă este înţelept ca doar drogurile uşoare să fie legale ar însemna ca doar unele ciubucuri să fie legale? Dacă oferi o mică atenţie florăresei să-ţi pună florile cele proaspete în buchet, e acceptabil. Dacă oferi o mare atenţie pentru asigurarea unui contract din bani publici, nu e. Of, şi cine delimitează ciubucul bun de ciubucul rău? Problema trebuie tratată cu cap. Se pot ivi chiar situaţii ridicole. Cumperi flori, dai ciubuc, iar florile le dai mai departe ciubuc unei persoane de la un ghişeu pentru eliberarea mai grabnică a unei adeverinţe. Sau mai ridicol, dacă şpaga ar fi legală, sigur am întâlni persoane care ar fi dispuse să dea şpagă astfel încât să evite şpaga legală fără să mai plătească către stat taxa pe şpagă.

Prea multe întrebări şi ipoteze. Cred că nu putem scăpa de ispita ciubucului. Ne reprezintă. A fost cu noi la bune şi la rele încă de pe vremea dacilor. Atât de mult timp a trecut fără o soluţie. Totuşi, ca naţie, am făcut ceva progrese în înţelegerea ciubucului – e mai bine să iei decât să dai.

BOGDAN  CERNAT este doctor în relații economice internaționale, specialist în managementul afacerilor, lector universitar la ASE și, mai ales, absolvent de CARABELLA…