1. România reală

Colegii matinali, de la DigiFM, au căutat de 1 Decembrie să afle de la oameni cum e România reală. Când le-am aflat intenția am încercat să proiectez și eu un răspuns. Eu cum văd și mai ales cum simt că stau lucrurile?

***

Astă vară umblam prin Herăstrău și-n jurul nostru erau o groază de străini. Clar nu erau în vizită, ci în zilele acelea sfinte de weekend, când corporația e mai timidă în a mușca din viața personală. Ceva mai târziu, în centrul vechi al Bucureștiului, aceeași poveste: străini mulți, dar, de data asta, turiști. Soare afară, relaxare și orașul respira și el un aer cosmopolit. Nu e chiar așa rău în țara asta, gândeam. Și nu vorbesc doar de climă, ci de climat. E bine! E liniște. Românii își țin frustrările în surdină, nu răstoarnă țara cu nemulțumirile lor. Ciudat, la câte au…analizam eu atunci.

Apoi nici România rurală nu stă rău. Oamenii n-o duc tocmai grozav, dar străinii par să fie foarte efervescenți când le iese în față căruța. Mămăligă plus țuică egal love! Ce simplu pare să fie. De fapt, nu e. E mai degrabă un ambalaj superficial de scos cutiuța cu România eternă și fascinantă în lume. Dar uite că funcționează și turistul ne iartă toate păcatele. Dacă n-ar fi ceva magie la țară, nu ar exista nici indulgența lor, nu? E bine deci și la țară. Și clar există un Dumnezeu al românilor! Satele încă în beznă, cu atâția bătrâni amărâți, cu case părăsite și curți pline de acareturi nu alterează imaginea aceea idilică pe care o vindem la export.

Pe-aceste meleaguri chiar funcționează misterul. Pentru că lucrurile au un fel foarte bizar de a funcționa. Țara, deși are n suferințe, nu doar că supraviețuiește, dar pare prielică (dacă nu chiar atractivă) pentru un trai tihnit.

Și iată-mă pe mine cum mă învârt în jurul cozii fără să am puterea de a înțelege cum e România reală. Mi-e imposibil să dau un verdict. Știu doar de unde vine oftica. Cred că ne-au rămas acasă prea mulți din categoria celor răbdători și resemnați. Cei activi, cu energie și pretenții, care ar fi pus presiune pe administrație ca lucrurile să se fi schimbat în alt ritm în bine, sunt de mult afară. Se vorbește de circa 3 milioane de români plecați. Mult, nu?

Acum vin întrebările. Extrem de neplăcute: De ce au fugit atâția oameni, pe timp de pace? Pentru ei România reală era nasoală? Cum poate o țară să respingă/să gonească atâția oameni și pentru noi restul să fie acceptabilă? Percepem noi oare, cei de-acasă, corect România reală?

Chiar îmi lipsesc multe răspunsuri. Așa cum poate acestei țări îi lipsesc cei 3 milioane de oameni cu disponibiliate de a munci. Dinamica lor ar fi influențat evoluția societății așa cum prezența lor peste granițe a influențat consumul sau cursul valutar. Cu ei acasă România reală ar fi avut o șansă. Să explodeze de frustrare sau să fie, așa cum toți ne-am proiectat-o la începutul anilor ’90, mai occidentală.

2. Mai deștept, mai egoist?

Mai trec și eu prin poiana lui Iocan, de la marginea satului global.  În perioada asta a redevenit fierbinte mămăliga Uber vs taximetrie clasică. Parte din prietenii din lista de Facebook, cu oaresce preocupări în lumea bloggerilor sau a publicitarilor, educați, plimbați prin centru, ieșiți pe-afară și clar mai informați decât cetățeanul obișnuit, s-au plasat adesea de partea serviciului Uber. Interacțiunea lor cu  taximetristul clasic a fost de prea multe ori o experiență nefericită. Pentru ei, existența unei alternative a însemnat bucurie maximă. Plus că-n orice propoziție cuvântul ăsta, Uber, încă mai aduce un plus de coolness.

La Tecuci, Mediaș, Cisnădie, Zalău, Târgoviște și, cred eu, în 90% din România nu există alternativă. Dar prietenii mei sunt uneori prea fericiți și prea mulțumiți că ei o ard ca-n Europa aia demnă de city-break. Am luat un Uber, am dres, am făcut… Iluzia normalității sau chiar a unui trai privilegiat e ușor de întreținut. In capcana asta au căzut mulți politicieni, șefi și șefuți. Mașină mișto, casă într-o zonă bună, copchilul la școală pe-afară, operațiile la fel, prin străinătățuri. La scară mică universul chiar pare a fi fost generos. Cu unii.

Că doar nu trăim în comunism! Eu sunt de părere că oricât de cool ar fi că te poți da cu un Uber, tot rușinos rămâne pentru o comunitate că taximetriștii poartă stigmatul de a fi nefrecventabili. (nu toți, să ne înțelegem!!!) E exclusiv vina lor? Poate. Atunci s-o tot dăm pe servicii alternative. Medicină deja băgăm, grupa mare, la privat. Școli? Clar ne tentează mobilierul nou și alura profi a unei instituții care ține la etichetă ca la profitul din cap.

Ce nu se leagă e faptul că noi încă mai vibrăm la gesturi precum cele făcute de Tolontan și echipa lui. Omul ăsta de ce dracului nu se duce în spitale curate? De ce nu ia Uber-ul tuturor serviciilor și se încăpățânează să ceară standarde decente în medii pe care le abandonează deștepții de la oraș? Probabil… pentru că dincolo de geamurile Uber-ului sunt oameni. Mulți! Și ei merită taximetrie ok, transport public civilizat, spitale, școli, administrație etc.

Înțeleg că în online toți căutăm filtrele cele mai cool pentru imaginea noastră publică. Dar grija asta atât de orientată spre propria persoană are riscurile ei. Destul de mulți dintre cei care conviețuiesc cu noi, vor rămâne în afara acestei bule și farmecul traiului nostru de la ăl mai oraș dintre orașe va fi o minciună drăguță. Sau o consolare care ține până la ușa apartamentului propriu.

N-am urcat încă in Uber. I-am reclamat însă pe câțiva taximetriști cu conduită nasoală.

BOGDAN  CIUCLARU este jurnalist, om de radio, și este, peste  toate, absolvent de CARABELLA…