PE VÂRFURI, DESPRE FERICIRE – Textul acesta este despre fericirea de a fi părinte și mai ales despre pachetul complet care însoțește această ipostază… Pentru cei care se grăbesc, rândurile de mai jos au legătură și cu acel „las’ că o sa vezi și tu, când o să ai copii…”  Fericirea. Admitem toți că aceasta e scopul firului epic al vieții? Clișeul ăl mai clișeu? Filmul fiecăruia dintre noi e făcut din episoade cu încercări de a fi fericiți. Bucla cea mai buclă, cu prizonierii cei mai prizonieri! Asta ne este fișa postului, cu asta defilăm! Majoritatea acțiunilor noastre pot fi rezumate simplu: timp petrecut încercând să fim fericiți. Apoi, după ce ne atingem scopul, urmează bucata cealaltă de timp, pe care ne-o petrecem între alunecarea din cel mai frumos punct și un nou drum spre culmea fericirii.  Cum în ultima vreme am cam fost fericit, a trebuit să-mi las și gândurile să hoinărească în preajma subiectului. Mă sâcâie, spre exemplu, sintagma asta „în culmea fericirii”. Adică momentul maxim al împlinirii noastre.  În ceea ce mă privește am frecventat și am cunoscut niște fericire maximă, cum ziceam, de când sunt părinte. Așa că vă propun o relatare sau, mai bine zis, o analiză, a emoțiilor încercate acolo sus, in culmea fericirii: eu, fiind fericit, am simțit că nu vreau să existe linii curbe. Odată ce am ajuns să simt mulțumirea, am dorit instant ca drumul să fie lin și drept. Nicio denivelare, niciun deranj, nicio linie curbă sau frântă. Plictisitor de bine și imposibil de perfect. Fericirea te predispune la această apăsare, de a vrea să-i controlezi durata, dând de buton până spre infinit. Dar asta nu se poate. Piscurile și momentele de fericire ies în evidență și vrei să le călărești la propriu și la figurat tocmai pentru că nu-s niciodată platouri netede și nesfârșite. Iar pentru astfel de vârfuri depui efort, te cațări ca un alpinist bine antrenat. Apropo, sunt convins că, pentru o fracțiune de secundă, și alpiniștii se gândesc la prelungirea momentului de glorie și la abandonarea coborârii. Dar, după ce înfig steagul, se întorc în tabăra de bază. Revin… În ultima vreme au tot fost zile bune, zile în care am simțit că sunt fericit. De-adevăratelea! În culmea fericirii chiar. Și-o să vă pară că mă laud, în timp ce mă plâng. Și invers! Așa și este. Asta e de fapt drama: fiind fericit am cunoscut și niște temeri noi. Temeri ce trimit fix la acele alunecări, care fac pe oricine să se simtă vulnerabil. Trăgând line după aceste rânduri, vă mărturisesc că fix asta nu am anticipat: un copil m-a putut face fericit, dar m-a făcut și conștient de faptul că în fața unui astfel de sentiment ești, ce paradox, neajutorat. Văd deci Fericirea ca o tipă și sexy și deșteaptă și devreme acasă, pe urmele căreia primarul Nichita de la Iași ar pune Poliția locală, tocmai pentru că e versatilă și perisabilă. Pe mine responsabilitatea m-a făcut deci mai atent la geometria și geografia Fericirii. Arată bine, e tentantă. Iar ca sentiment, e ambivalentă: pe cât e de bună la a o gusta cu toată ființa, pe-atât este de generatoare de îngrijorări, temeri și întrebări. Ca să închei într-o notă veselă vă rog să rețineți că Fericirea e frumoasă, da’ nu prea, cum ar zice un personaj dintr-un clip viralizat pe YouTube. Iată deci că într-o seară, când m-am apucat de-aceste rânduri, am stabilit că fericirea e, manelistic vorbind, numărul 1 și cea mai cea valoare a omului. A omului care este, logic. Și, recent, am realizat și care sunt laturile care converg către ea. O latură e cu încercări și cealaltă dedicată alunecărilor. Ambele esențiale procesului. Dacă rămâi blocat în a fi fericit – și vă recunoșteam mai sus că tentația e uriașă – îți pui în pericol celelalte ocazii și oportunități de a urca pe un alt vârf. Cine rămâne pe Mont Blanc, nu urcă poate pe Everest. Cine sfârșește în oricare dintre aceste încercări e un erou al zilelor noastre.

CHILOȚAREALĂ –  Nu știu dacă „televizorul” de la noi se va schimba vreodată, înainte ca el să dispară complet de pe lista nevoilor noastre zilnice. Eu mă mint însă că undeva în țara asta se va face și divertisment curat pentru celălalt public. Mă mint și-n legătură cu publicitarii/clienții care vor avea cândva rezerve în a pune diverse produse în aceeași poză cu niște chiloți și chiloțăreală. Astăzi sancționarea junk-ului televizat e intr-atât de plăpândă încât lumea parcă a acceptat tacit că pe-acest front răzbelul s-a pierdut de mult. Știu și ce urmează. Urmează reacții de tipul: Nu-ți place, nu te uita! Nu mă uit. Într-un fel însă tot(i) vom fi atinși de această mutilare a minților. În timp ce noi închidem televizorul, la el se uită o altă parte de societate care n-are buton de turn off. Se uită poate cel care merge lângă noi pe stradă, la vot, la muncă, la școală… Nu pot eu acum să le dictez oamenilor ce să consume. Mă oftic doar că nu au de unde alege.

CE FACEM  DUPĂ  CE  PUNEM  BRĂȚĂRI? – A fost rândul lui Sorin Oprescu să primească brățări. Și-a venit Revelionul. Oamenii, i-au urat, așa cum se cuvine mulți ani. Și-o merită aș zice, căci și el a mizat prea mult pe cartea bășcăliei. Caterincă și spectacol televizat. Dincolo de astea apare însă riscul de a ne pricopsi cu încă un pușcăriaș. Încă unul din rândul lor. Și noi chiar avem destui! Elita politică autohtonă se confundă de ceva vreme cu o familie de jigodii, cu apucături de cea mai joasă speță. Dar lor DE CINE să le fie rușine, înainte de a le fi chiar teamă? Am pus întrebarea de mai sus pentru că impresia mea e că societatea n-a reușit să țină pasul cu ritmul galopant al DNA. Adică opinia publică nu reușește să fie la fel de lucidă și de severă pentru a-i condamna la izolare pe cei certați cu legea. D-aia pare că ajunsul la bulău, la pârnaie, la răcoare nici nu e mare scofală. La ieșire, persoanele cu ceva ani de beci sunt la fel de frecventabile și la fel de vocale, în spațiul public, cum erau și când mimau onestitatea. Nu doar că nu-i blamăm pe cei dovediți a fi infractori, ba chiar le transmitem și-un soi de admirație. Lucru total nefiresc, bolnav chiar. Nu înțeleg de unde vine apetitul nostru de a mai sufla în curul celor pe care i-am prins cu mâna în diverse buzunare. Am revoluționat programa și am implementat zeci de reforme în educație ratând totuși cu brio ce era mai important: introducerea rușinii in meniul de bază, acolo poate, lângă corn și lapte. De o injecție cu rușine, de predarea binelui și a cazierului curat au nevoie nu doar cei ce o comit, cât și cei care nu se distanțează de aceștia. Cei prinși că au încălcat legea și au atentat la valorile comune ar trebui să intre în pământ (o figură de stil, atât!), iar procesul ar trebui impulsionat de o presiunea publică, de dorința comunității de a spune pas cancerului. Cu toate astea noi procedăm altfel. De ce l-ai mai pune pe hoț paznic? De ce l-ai alege chiar tu paznic? De ce ar mai avea el curajul să pretindă una sau alta?  Iar acest tip de raportare la hoți și hoție nu poate fi inoculat unei generații decât prin educație. Constant ni se servesc false modele, care au pe lângă anii de școală și ceva experiență la răcoare. Pare o rubrică obligatorie in CV-ul mioritic al omului de succes. Cine n-a fost la pârnaie până acum a trăit degeaba și riscă să rămână anonim. Cine a luat șpăgi și-a făcut pușcărie defilează și sădește în noi o diabolică admirație. Condamnatul tău preferat care este?

BOGDAN CIUCLARU este jurnalist, om de radio, lucrează la EUROPA FM și este, peste toate, absolvent de CARABELLA…