1.Despărțiri, retrăiri…

What I was really hanging around for, I was trying to feel some kind of a good-by (J.D. Salinger, The Catcher in The Rye)

Aveam vreo doisprezece ani când am ascultat prima dată Roxette. Prima casetă mi-a cumpărat-o tata de undeva, pe lângă piața Unirii, avea coperta scrisă la mașină și era din cele de nouăzeci de minute. După ce am ascultat-o și reascultat-o la nesfârșit, m-am declarat fan și am început să mă comport ca atare: de la inscripții pe ultima pagină a caietelor la insigne „home made”, lipite pe cartonașe și fixate cu ace de siguranță, de la postere lipite pe pereți și uși, tunsoare precum cea a solistei, toate le-am pus în practică. Îmi imaginam că sunt cel mai mare fan al tuturor timpurilor, iar visul meu suprem, intangibil, era să fiu prezentă la un concert al lor.

În timp, pasiunea mea s-a ofilit treptat, aproape insesizabil și totuși, după douăzeci ani, am fost surprinsă să regăsesc în străfundurile mele melodii întregi vii, neatinse de timp, senzații trăite deja, reînviate cumva, dulci și în același timp amare. Astfel că, în 2011, când s-a anunțat primul lor concert în România, mi-am cumpărat bilet și am mers. Înainte de concert a fost o furtună teribilă în București, care, din fericire, s-a terminat la timp, dar a lăsat niște bălți de toată frumusețea, mi-a stricat freza îndelung muncită și m-a păgubit de o drăguță umbrelă argintie lăsată la intrarea în Zone Arena. Concertul… a fost frumos, pot spune că a fost frumos. De unde am stat nu am văzut mai nimic, cu chiu, cu vai, am văzut imaginile pe un monitor, sunetul a fost dezastruos și în plus, aparatele de fotografiat ridicate în permanență deasupra capetelor  mi-au obturat orice posibilitate de a zări, măcar puțin, scena. Probabil am fost dezavantajată și de statura mea mignonă, probabil nu mi-am ales bine locul, probabil am avut ghinion să fiu în spatele unor persoane prea înalte. Trecând peste asta, am avut senzația că m-am întors în copilărie. Mi-am amintit toate versurile, am cântat, am țipat, parcă mi-au dat și vreo două lacrimi la un moment dat. Am văzut oameni maturi în jur, am văzut și fani înrăiți la gazonul A, i-am invidiat puțin și i-am privit și puțin ironic. Am trăit, fără îndoială, o seară magică.

Anul următor, Roxette au venit din nou în România, la Cluj. Am cumpărat bilete, la gazon A de data aceasta, am plecat la Cluj, am mers pe stadion. Nu m-am dus prea în față, dar acum am văzut mult mai bine, sunetul a fost mult mai bun, show-ul în sine a fost aproape ca și cel din anul precedent, de la București. Iarăși am cântat, m-am extaziat, m-am emoționat, m-am întors în dulcea copilărie, am retrăit emoții de atunci, m-am simțit ca într-unul din visele mele de copil. Per nu mai era cum îl visam eu cu douăzeci de ani în urmă, Marie nu mai dansa, nu  mai era efervescentă. Era de așteptat și nu am fost deloc dezamăgită. De două ori m-am întors în trecut, am fost fericită, dar, în același timp, am rămas cu o mică amărăciune în suflet. Cu o întârziere de douăzeci de ani și cu întrebarea: oare chiar e mai bine mai târziu, decât niciodată?

O certitudine am, însă și sunt de acord cu Holden Caulfield: „nu îmi pasă dacă e o despărțire rea sau una bună, dar când plec de undeva, îmi place să știu că plec. Altfel, despărțirea e și mai grea.”

2. Spre casă

Summer, not a bit of breeze/ Neon signs are shining through the tired trees/ Lovers walking to and fro/ Everyone has someone and a place to go (Nina Simone, Night Song)

Drumul meu spre casă pornește întotdeauna din agitația orașului: caniculă, praf, claxoane, ambuteiaje, ploaie, zăpezi murdare, lumini, agitație. Toate se estompează apoi ca într-o pictură impresionistă. Clădirile sunt tot mai mici, strada mai liberă. De atâtea ori m-am trezit fără să-mi dau seama în mijlocul unei ceți tenebroase de noiembrie și am traversat pădurea închisă în noapte… Drumul îmi curge apoi lin prin mijlocul câmpurilor pustiite de iarnă sau pastelate, vara. Lanuri de rapiță în floare, spice de grâu cuminți ca o zi de vară sau întinderi dezolante de pământ înghețat mă însoțesc spre casă. Vara, soarele apune triumfător dincolo de câmpii, înspre casă. Ploi mărunte sau torențiale, ninsori ușoare sau lapoviță nebună, curcubeie timide sau îndrăznețe, toate merg cu mine spre casă. În luna mai, Bucegii se pot vedea de pe clădirile înalte din București. Știu că mă îndrept spre casă atunci când îi zăresc printre nori, în zare. De multe ori mă întreb dacă sunt chiar munții sau doar niște nori glumeți care își râd de mine. Și când se pierd în înserare și nu îi mai ghicesc știu că aproape am ajuns.

Soarele apune mereu înspre acasă și chiar de nu aș merge pe un drum anume, aș ști cum să ajung.

CĂTĂLINA  CRISTACHE  este absolventă de limbi moderne la Universitatea București și de masterat în comunicare la SNSPA, dar și de CARABELLA târgovișteană…