Luis Buñuel – de la suprarealism la „farmecul discret al burgheziei”

În 29 iulie 1983 murea în Mexic regizorul spaniol Luis Buñuel, considerat unul dintre numele de primă mărime ale cinematografiei mondiale. Născut la Calanda, în Spania, în ultimul an al veacului al XIX-lea (22 februarie 1900), Buñuel a fost atras la începutul carierei sale de mişcarea suprarealistă. Prietenia cu Salvador Dalí, Max Ernst, André Breton, Marcel Duchamp, Paul Éluard s-a dovedit decisivă în formarea artistului care primise o educaţie religioasă repede depăşită de gustul pentru nonconformism şi mai ales pentru investigarea unor zone misterioase ale conştiinţei. Continuă să citești →

Édouard de Max, „Prințul tuturor celor ce nu trebuie făcute”

Primul actor de origine română Societar al Comediei Franceze este Édouard (Eduard) de Max. Considerat în epocă unul dintre cei mai mari actori, tipul ideal de tragedian liric, Édouard de Max primea înalta onoare la 1 ianuarie 1918, fiind, în ordine, din 1680, al 355-lea Societar al Comediei Franceze. După patru ani avea să-i urmeze Maria Ventura (13 iulie 1886–3 decembrie 1954, Paris), care făcuse o carieră fulminantă la Paris; în 1929, Jean Yonnel (21 iulie 1891, București–17 august 1968, Paris), pentru ca în 1932 lista actorilor români/de origine română care primeau înalta onoare să se încheie cu Élisabeth (Ely) Nizan (24 aprilie 1896, București–martie 1969, Paris). Continuă să citești →

Portret în amurg – Ion DUMITRESCU

Te întâmpina cu un surâs bonom; cuvintele destăinuiau, în conversaţie, largi resurse afective, cele câteva accente satirice cu care îşi orchestra amintirile nu făceau decât să adauge un plus de culoare generozităţii. Îţi putea povesti zile întregi despre fapte durabile şi trecătoare vanităţi. Nume şi biografii pe care le-ai învăţat la şcoală se însufleţeau sub arcuirea, lipsită de exces sentimental, a frazei sale, un amănunt tehnic, de strictă specialitate, devenea un mic personaj – un „drăcuşor” viu –, remarca pasageră ori nota de umor te înconjurau ca un gest de protectoare tandreţe. Continuă să citești →

Hindemith, „spărgătorul de geamuri”

La adresa lui Paul Hindemith au curs valuri de reproşuri. Fără intenţie, o bună parte a operei sale are o componentă provocatoare. Pe de o parte, subiectele alese şi tratarea lor în partiturile destinate teatrului liric confirmă asemenea imagine; pe de alta, Hindemith îşi însuşeşte cu dezinvoltură, prin aspectul general derutant al muzicii sale, eticheta de „copil teribil”. Continuă să citești →

Oda masonică şi Recviemul

În Amadeus, filmul lui Milos Forman după piesa lui Shaffer, scena înmormântării se desfăşoară pe fundalul muzical al Recviemului de Mozart, mai exact al fragmentului celui mai cunoscut şi tulburător, partea a şaptea, Lacrymosa. Atmosferă de toamnă târzie, cu ploaie cenuşie, totul tratat în nuanţe de gri închis şi negru. Griurile lui Forman nu au nici un fel de vibraţie, tonurile se închid progresiv, până la secvenţa aproape halucinantă a aruncării cadavrului în groapa comună. Peste trupul mort, învelit în giulgiu cenuşiu şi azvârlit dintr-un sicriu (o ladă, de fapt) care trebuie recuperat în grabă, gropari înfriguraţi toarnă o lopată de var. Continuă să citești →

Rossini şi ironia sorţii

Ironia sorţii nu l-a ocolit pe maestrul operei bufe. Biografia omului şi biografia artistică a lui Rossini îndreptăţesc, dincolo de nu puţinele referinţe anecdotice, asemenea afirmaţie. Nu e oare o ironie să te naşti pe 29 februarie? Rossini îşi aniversa aşadar ziua de naştere o dată la patru ani. După o operă seria, Demetrio e Polibio, scrisă pentru tenorul Mombelli, în adolescenţă, în 1806 (dar jucată abia în 1812), debutul lui Rossini este făcut cu o operă comică, La Cambiale di matrimonio (Poliţa căsătoriei, Veneţia, 1810), pentru ca, după aproape 20 de ani, cariera teatrală să se încheie la Paris cu o grand opéra, Wilhelm Tell (Guillaume Tell, 1829). Continuă să citești →