1.CHIAR

[Dlui Paul Cernat, – et pour cause]

Ieşit din hău, –
cu gândul la Lenore,
corbul lui Poe
îngaimă „Nevermore!”. Continuă să citești →

1.SCATOLOGICUM PARVUM

PROFA (de francă şi dirigenţie): Copii, ce-i aia un cacatoès? COPIII (în cor): Un cacatoès e-un papagal. PROFA: Ce papă un cacatoès, copii? COPIII (în cor): Cacatoeşii beau cacao. PROFA: Corect, copii… Ce papagali mai ştiţi? COPIII: Papagalul kakadu, Madame. PROFA: Şi care e mâncarea preferată a unui kakadu, copii? UN COPIL (de consul în Tunis): C’est le couscous, Madame. PROFA: Bravo, mon petit! COPILUL (acelaşi): Bon apetit, Madame! PROFA (schimbând subiectul): Copii, Tananarive e un lac, un cap marin, o capitală? COPIII (în cor): O capitală. PROFA: Ba nu, copiii, este un lac. DOI-TREI COPII (mai cu tupeu): Doamnă, un lac e Titicaca. PROFA: Titicaca e o capitală. UN COPIL (obraznic): Titicaca nu-i o capitală; Titicaca-i o cacapitală! ALT COPIL (obrazic): Ba nu, doamnă! E o cacapipitală! PROFA: Muclesu şi mai puţin tam-tam! BULĂ: Obama vrea la pipi, doamnă. PROFA: Cine-i Obama? BULĂ: O polecră! PROFA (simulând că nu-l aude): Ce copipil poate să-mi spună unde e cacapul Noa-Noa. UN COPIL (superimpertinent): Cacapul Noa-Noa este în noua noastră budă. FRATELE GEAMĂN (al celui dintâi): Doamnă, frate-miu e bâlbâit; vrusese (aşa-i, bă?) decât să zică capac de budă, de toaletă, nu cacap. PROFA (firoscoasă): Aţi auzit de regele Capac? O FETIŢĂ (superdezgheţată): Nu încă, doamnă, pas encore! PROFA (după o lungă pauză de gândire): Să ne întoarcem la franceză… Copii, ce-i aia un zizyphe? COPIII: Un zizyphe e un jujube! Continuă să citești →

1. O traducere…

MAX JACOB

„AŢI AUZIT DE MAISTRUL ECKART?”

Şi ce-mi ştiţi voi de-Albertus Magnus,
de Amalric din Bène? De prea
frumoasa Ebner, cea, cu Agnus
Dei, la Thöss, rămasă grea?

De Henric Seus? De Ruysbrock, supra-
numit „cel Admirabil”? Ori
de-acel ce,-n Cupertino, supla
făptură şi-o purta prin nori?

Dar Joachim? Şi-acele psalme
ale lui Tauler Ioan? Şi-acel,
la Şapte Maici, ţinut pe palme,
băiat ce-au pogorât din Cer?

Ce-mi ştiţi de Iacov Boehme? Ce
de Signatura Rerum? Nix?!
De Paracelse cel ce se
gândise la razele X?…

Cei dragi nu se cunosc ca lumea,
dar eu îi ştiu destul de bine:
cu toţii fi’nd, aceştia,-n mine,
chit că-mi duc traiul ca nelumea.

 

2. Ci dă-ne soarta lui Albertus Magnus
Ce-ajunse (după ce,-ndelung, Ideii-i
Va fi slujit) nevinovat ca Agnus
Dei…

 

3. De-am fi puţin mai sărăcuţi cu duhul,/ ar fi al nostru cerul, nu văzduhul/ acesta sublunar, – încât nu preget/ să iscălesc prin punere de deget !

4. [DE CE E MAI DEGRABĂ CEVA DECÂT NIMIC ?]
Într-unul din numerele „României literare”, datând din 14 iulie (la Chute de la Bastille!) 2006 (pagina am uitat-o, – tot astfel cum voi fi uitat, mulţi ani de zile, şi textul ăsta bine camuflat în măruntaiele chitului computeristic), domnul Daniel Cristea-Enache, ocupându-se de o aşa-zisă „Cometă suprarealistă”, numerotată II (doi roman), scrie după cum îl taie capul, şi anume:
„Între avangarda clasei muncitoare şi avangarda literară [o virgulă, aici, din parte-mi, n. m.] ei [Sartre, Aragon & Éluard, n. m.] văd o logică trăsătură de unire, deşi, teribilă ironie!, proletariatul are gusturile lui, mai degrabă conservatoare, preferând oricând un Maupassant, un Anatole France, un Paul Claudel.”
Lăsându-i pe primii doi de-o parte (fiind, de altminteri, discutabil faptul că proletariatul i-ar priza, – şi nu din an în paşte, ci „oricând”!), îl rog, cu tot respectul, pe respectivul domn, să ne comunice, pe orice cale, ce preferă clasa muncitoare din scrierile lui Claudel?
Ca să-i uşurez sarcina îndeajuns de grea, dau mai jos o listă de titluri claudeliene, urmând ca dl D. C-E. să le bifeze sau încercuie pe-acelea gustate de proletariat…
Aşadar:
« Tête d’or »; « La Jeune Fille Violaine »; « Le Repos du septième jour »; « L’Annonce faite à Marie »; « Les Choéphores d’Eschyle »; « Les Euménides d’Eschyle »; « Le Soulier de satin »; « Le Livre de Christophe Colomb »; « Jeanne d’Arc au bûcher »; « La Sagesse ou la Parabole du destin »; « Connaissance de l’Est »; « Poèmes de la Sexagésime »; « Corona benignitatis anni Dei »; « Cent phrases pour éventails »; « L’Oiseau noir dans les soleil levant »; « Seigneur, apprenez-nous à prier »; « Emmaüs »; « Paul Claudel interroge l’Apocalypse »; « Paul Claudel interroge le Cantique des Cantiques »; « La Rose et le rosaire »…
Ş.a.m.d.
Lista e una selectivă (pentru că Paul Claudel a tras din greu la propria-i operă, – precum, la fabrică, un veritabil proletar!) şi, bineînţeles, deschisă.
Titlurile pieselor de teatru, ale volumelor de versuri sau de eseuri claudeliene vorbesc, se pare, de la sine, în sensul unei incongruenţe radicale între ele şi proletariat. La ce i-ar folosi acestuia din urmă cele „o sută de fraze pentru evantai”?… Pentru a-i face burjoaziei vânt?!
N-aş vrea, desigur, să influenţez, în niciun caz, opinia unui critic prin excelenţă „opiniâtre” ca acesta, dar să-i atrag atenţia, în final, asupra unor posibile confuzii, şi anume:
« Le Repos du septième jour » e o lucrare asupra unui alt repaos duminical decât acela revendicat pe cale sindicală;
« La Rose et le rosaire » nu se referă la trandafiraşul social-democraţiei, necum la Rosa Luxemburg;
Acţiunea din « Le Soulier de satin » nu are loc într-o uzină de pielărie şi încălţăminte.
« Connaissance de l’Est » nu e o carte despre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, alias U.R.S.S.;
« La Jeune Fille Violaine » e, onomastic, aceeaşi cu o iubită apocrifă a răposatului Geo Dumitrescu (în opera căruia, criticul nostru e expert): „Mă gândeam tot mai încăpăţânat la Violaine –/ era atât de departe de Bucureşti…”
Oricum, nu mai departe, totuşi, decât este dl D. C.-E. de Paul Claudel.
(De ce e, oare, dumnealui aşa, e, bineînţeles, altă căciulă.)

 

5. O AMINTIRE TULBURĂTOARE, DE LA ÎNCEPUTUL ANILOR ’60, A DOMNULUI NICOLAE MANOLESCU (cf. Rom. lit., nr. 13, a. c.) – Mel Ferrer. La începutul anilor 1960, rula pe ecranele noastre un film american cu Mel Ferrer în rolul principal. O cunoştinţă a familiei noastre, medic de profesie, avea bărbatul în puşcărie. Fusese prizonier de război la sovietici şi scăpase cu câţiva ani de lagăr. Avusese noroc: fiind confundat cu un ofiţer de contrainformaţii, fusese coborît dintr-un tren cu destinaţie Siberia, în care vor muri îngheţaţi toţi prizonierii (între ei Emil Gulian, poetul Duhului de basm), ca să fie anchetat ca spion la Lubianka. Arestat prima dată la întoarcerea în ţară, a ieşit după câţiva ani şi s-a însurat cu prietena noastră. Când am cunoscut-o eu, bărbatul i se afla din nou în închisoare. S-a întâmplat să vină la Câmpina filmul, al cărui titlu l-am uitat. Mel Ferrer era leit bărbatul doamnei. Care s-a dus zile la rând la cinema, apoi la Ploieşti şi peste tot unde rula filmul. Îşi mai lua cu ea o prietenă, ca să aibă pe umărul cui plânge. M-am împrietenit cu Mel Ferrer II, după eliberarea lui. Din dosarul meu de urmărire, deduc că Securitatea era cu ochii pe noi. Într-o noapte, întâlnindu-ne întâmplător în trenul cu care făceam naveta la Bucureşti şi care staţiona într-o gară din cauza unui accident, am pornit amândoi pe jos până la şosea. Atunci mi-a povestit despre moartea poetului Emil Gulian. Aşa am aflat anul: 1942. L-am trecut în antologia poeziei moderne. De acolo l-au luat alţii, mai apoi.

 

6. SALUT !

Când fi-vom, oare, scutiţi de premisa majoră
ca unii ce, domnilor, nu corespundem,
având, noi, vocaţie (chiar dacă nu suntem)
de minoritari, de minut fără oră.

Noi nu suntem „toţi-indivizii-sunt-muritori”,
noi suntem „Socrate”,
fie şi dacă,-ntre dublii cilindri ai logicii autocrate,
vom fi fiind laminaţi de n ori.

Când fi-vom, oare, scutiţi de impozitul genului proxim
noi care suntem, mereu, diferenţa specifică,
fie şi dacă aceasta nu ne certifică
decât ca dezoxi-

ribonucleici acizi, pe noi ăştia care, în calitate
de specii infime, nici nu putem spune „noi”,
neclasificabili ca peştii dipnòi
şi alte amfibii relicte sau invalidate.

Ştim bine, şi noi, că premisa majoră te-ajută, oricum,
în subtilul fir logic să nu prea te-ncurci, –
când ea e, de pildă: „Armenii nu-s turci”,
concluzia e: „Erzerum” !

Ştim, însă, şi că silogismul Barbara, în absolut,
poate ajunge o formă de barbarie;
premisa majoră, altminteri, rămâne o pălărie
prea largă pentru un cap ca al nostru… Salut !

 

7. Altă traducere…

STÉPHANE MALLARMÉ

Ghinionul

Deasupra oarbei turme umane străluceau
Sălbaticele coame ale acèlor care
Cerşesc azur, cu pasul în strâmtul nostru şleau.

Desfăşurate vânturi, a negru steag, din zare
Îi biciuiau cu viscol şi cu îngheţ avar,
Lăsându-le în carne adânci peceţi bizare.

Mereu întru speranţa unui maritim far,
Umblau fără de pâine, fără toiag, nici urne,
Lămâie daurită, muşcând un vis amar.

Căzură,-n mare parte, prin trecători nocturne,
Prealacomi, scurs, să-şi vadă un sânge ne’nţelept,
Cu doar sărutul Morţii pe buze taciturne!

Dezastrul lor, un înger cu gladiu gol şi drept
Scriindu-l, preaputernic, la zări ce nu declină:
O purpură încheagă-n consimţitorul piept.

Durerea, ca şi visul, o sorb din cupa plină
Şi când, ritmându-şi plânsul, în voluptate ard
Mulţimea-ngenunchează, iar maica lor se-nclină.

Ei singuri, răzbunaţii unui destin bastard;
Ci gustul jertfei, câtor mezini n-au să-l inculce,
Martiri, aceştia, ieftini ai strâmbului hazard

Aceeaşi sare plânsă le sapă faţa dulce,
Şi mistuie cenuşă cu-acelaşi zel, dar zeu
Ignobil sau rizibil, ursita ce o să i culce.

Ei ar trezi ca orice barabanciu plebeu
Servila-nduioşare în ginţi cu vocea ternă,
Fraţi buni, dar fără vultur, cu însuşi Prometeu!

Doar că, umblând aiurea,-n pustiu fără citernă,
Îi hăituie cu şfichiul monarhul Ghinion,
Neauzitul râset al căruia-i prosternă.

Amanţi, le sare-n greabăn ca terţ companion!
Apoi, trecută apa, în mlaştina scălâmbă
Pe notătorii càndizi i-afundă-n mâl aton.

Prin el, când unul suflă în preaciudata-i drâmbă,
Copii, maimuţărindu-l, cu mâna pâlnie-n cur,
În îndărătnic hohot, pe toţi, de râs ne strâmbă.

Prin el, când una-şi pune la veşted sân obscur
O virginală roză ce-i dă luciri mai faste,
Damnata floare-ncepe să îmbăleze-n jur.

Şi-acest pitic scheletic, ornat cu pene caste
Şi-nciubotat, subsuoara-i ivind nu peri, ci viermi,
E, pentru ei, noianul amărăciunii vaste.

Loviţi, pe cel potrivnic n-au să l desfidă, fermi,
Ci spada lor scrâşnită e-aşijderi blândei lune
Ce-ţi fulguie-n armură un roi de câlţi inermi.

Mâhniţi, fără trufia ce poate să-i răzbune
Şi trişti să riposteze cu clonţul la refec,
Râvnesc la ură,-n locul invidiei mai bune.

Sunt hazul puşlamalei, al vechiului edec,
Al ţâncului, al curvei, al înrăitei pegre
Ce dănţuie în zdrenţe când vinul e pe sec.

Poeţii demni de milă sau blam, uitând ce negre
Sunt zilele acestor mult prea nevolnici zei,
Îi ţin de fără sare şi minţi nu prea alegre.

„De ce, scârbiţi de-atâtea precare odisei,
Nu freamătă ca mânzul în clocotul furtunii
Ci pleacă în galopuri împlătoşate, ei.

Tămâia noastră-i pentru puternici, dar pe unii
Ca ăştia e mai bine prin bâlciuri să-i vedeţi
În peticite roşuri, cum, pe la curţi, nebunii!“

Iar, când, să-i scuipe-n faţă, n-au mai rămas isteţi,
Sfârşiţi şi îndurare cerşindu-i ’naltei suliţi
Cereşti, aceşti apostoli ai nostimei tristeţi

Se spânzură, ridicol, de un fanal, pe uliţi.

 

8. OCTAVIAN SOVIANY

I

Deşi,-n april, născut (nu-n august),
în Taurul sfârşind în Gemeni, ~
poemele-ţi rotunde n-au gust
vernal, fiind, la carne,-asemeni

gutuii coapte-atunci când locul
Fecioara-l lasă dreptei Cumpeni
şi frunze cad, mai în tot locul,
ca peticele de pe lumpeni,

din pomul paradisiac
sub care, nu doar în brocarte,
dar şi-n pănură sau şiac,
mai îmblăneşti câte o carte

de versuri şi burleşti, şi grave,
şi care, Octavian, au gustul
gutuii acrişor-suave…
Or, ca sub Octavian, augustul,
ce-aş mai putea să-ţi spun e „Ave!”

II

„Domnea în Roma August, – era sub cer de mai…”
(Al. Macedonski, Avatar)

Şi, totuşi, o palinodie
s-ar cere: pentru că april
e-o lună-n care, pe-un copil
într-un landou deschis, l-adie

roz-albii piersici care,-n vânt
se leagănă, iar în roz albii,
curg râuri limpezi ce, din Alpii
înzăpeziţi, îşi iau avânt,

iar fetele-au cicori albastre
sub gene şi, visând confuze,-n
amurg, jăraticul de buze
îl simt pe florile din astre…

Iar astea-şi vor fi pus pecetea
pe-Aprilinatul cărui „Ave”-i
spun iarăşi, ~ după ce-i cer sclavei
lui Cretus, vinul care setea
n-o stinge,-ardent aşijderi lavei.

III

Fireşte,-i vorba de un punci,
iar nu de un Falern Faustus
băut, pe vremea lui Augustus,
de Cretus, ~ şi-i mai bine,-atunci,

lui Hoffmann (care nù zice
că Amadeus
nu e un Deus
musicae),

să-i faci o vizită, ca ălui
ce, chiar de-ar bea în rând cu rupţii
în fund, alchimicelor nupţii
li-i preot, ~ iar tu te dezvălui

drept cel mai devotat prepozit
al alambicelor lui… Prosit!

 

9. După o noapte, de prin crucea verii, prelungită, bineînţeles, până în zorii zilei următoare, Nichita (în vizită la noi, cu Petre Stoica şi cu soţia lui, Ileana) s-a gândit să-i dea amfitrioanei, Maria (alias Mia) Foarţă, o „scutire” binemeritată către directoarea (Deleanu, tot Maria) a Bibliotecii Academiei RSR (unde nevasta mea lucra ca jună documentaristă). Poetul a scris „cererea” în versuri, cu nesfârşită graţie şi tandreţe…

ȘTEFAN  FOARȚĂ  este critic literar, scriitor,  membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…

1.PAS CU PAS :

LUCRUL BINE FĂCUT.
LUCRUL BINE ZĂCUT.
LUCRUL BINE TĂCUT.

 

2. OPERA APERTA

Vechea mea butadă: „Opera aperta/ şi-a pierdut coperta”, nu era una totalmente gratuită, – căci plurisemantismul unei scrieri, al unei opere/lucrări de artă, nu poate fi închis între coperţi, între lespezile unei cărţi, în ţarcul unei unice semnificaţii şi/sau în carcera craniană auctorială…
Or, Umberto Eco dându-şi duhul, s-ar părea că „opera aperta” şi-a regăsit coperta.
Numai că trupul lui Umberto nu e şi „opera” lui Eco, – acesta (în măsura în care e deschisă, plurivocă şi multiplă) pierzându-şi, în sfârşit, orice copertă:
OPERA APERTA ŞI-A PIERDUT COPERTA !

 

3. PEŞTELE ROŞU / MANIERA

Ca să pre-ntâmpin, vechi, reproşu’
că n-aş putea un peşte roşu
să prind, la ceasul după-amiezii,
l-am pescuit pe-al lui Arghezi, –
ce-şi are, de la şarpe, solzii
şi-i stau de strajă,-n jur, cobolzii,
pentru ca gâsca şi-alte raţe
cu plisc oranj, să nu-l înhaţe,
când se prefac că-i fac cadou
câte ceva: aşi de carou,
ca să-l însolzoşească, sau
mai ştiu eu ce… Căci tot ce au
mai scump îi dăruie, cu toţii,
celui ce încă nu-i decât
un gând ce şi l-au pus cu toţii:
să-l fabrice numaidecât
sau mai târziu, – dar mai frumos
ca toţi… Din àcele lor, os
cu os, i-au făurit aricii
scheletul; după care,-amicii
lui se făcură iarăşi ghem.
Lepidopterii, un harem
trimiseră, apoi, de nimfe
şi fluturoaice, în zaimfe,
în lastre-albastre,-n catifele,
pentru ca el ce, încă, mutră
n-avea, nici trup, să ia din ele
câte puţin polen sau pudră, –
ceea ce şi de la lalele
avea, ca şi de la leandru,
să ia; în timp ce, cu ochi tandru,
veniră ciutele şi cerbii
cu cer în coarne, ca să-i facă,
mai moale decât firul ierbii,
un scutec pruncului… Când, iacă!
şi broasca a cu carapace
ca două ditamai capace, –
doar că această arătare
fu izgonită ca atare
de Vraci… Căci pană sau peniţă
din coadă grea de păuniţă,
cu ochi de-un verde-azuriu,
îi trebuieşte cui pictează,
după cum gândul îi dicteză,
un peşte roşu-auriu…
Iar după ce un vraf de funde
şi panglici de învoalte rochii,
trestia şi papura i-au fost
adus, – când se-ntrebau de unde
să ia şi să-i monteze ochii,
veni sticletele, mai prost
de bun, jertfindu-şi-i pe-ai lui…
Noroc că, milostiv, Piticul
îi făcu alţii (ca să vază
sticletele), de sticlă… Şui
nu cred că e decât pisicul,
care-şi tot vâră laba-n vază,
în vaza cea cu peşti de vază
(să-i pipăie, nu doar să-i vază),
ca şi cum peştii-ar fi ai lui!

4. – L’ORŒILE QUI VOIT MA VOIX

„Sună-mă şi spune-mi că mă iubeşti”, mi-ai scris (într-un mesaj, aseară, pe mobil). „Eu te voi asculta şi voi închide. Nu voi emite niciun sunet.” – Dar sunetele respiraţiei tale? Dar răsuflarea ta întretăiată? Dar, inaudibil aproape, câte-un ah? Dar grăitoarele-ţi tăceri? Dar murmurul, în scoica urechii mele drepte, al celei mai iubite dintre mări? Dar intermitentele-ţi suspine? Dar cvasigeamătu-ţi final? Dar, de atâta întuneric fără zare, senzaţia vitregă de mediu submarin şi, ca printr-un sonar, chemarea noastră de cetacee sau delfini în rut? Dar, insonor, sărutul nostru, ca prin, opac, vitrajul prearecelui acvariu? Dar temerea-mi de a închide şoptofonul (!), nedornic să-i pun capăt unui discurs şoptit şi tot mai tandru, însufleţindu-mă în vreme ce-l rosteam, – destinatara căreia erai: ezitarea-mi de a-l gâtui, lăsându-te, dintr-o dată, sur ta soif?… Ô mon collier de lierre, ma lavallière verte-noire, à la lisière de la forêt, à l’orée du bois dormant et sans clairières! Ma chevalière en jade et or, toi que j’adore, mon adorée… Est-ce que tu étais tout oreilles? Ou bien un(e) seul(e) orœil, – l’orœil qui voit la voix? Ma voix..

 

5. ***

În nopţi ca asta,-ncep să bată rar,
în sarcofage, inimile moarte
ale defuncţilor monarhi, şi-oricât de rar
bat ele, sunetul li-i foarte
puternic, cum izbeşte-se în foarte
vechii pereţi ai groasei carapace,
în care ei rămân pe mai departe
să-şi doarmă-n pace
somnurile-opace,
în tot mai putredele lor brocarte…

 

6. SEMNE DE PUNCTUAŢIE

Nu cunosc istoria, în detaliu, a pateticelor semne de punctuaţie. Şi dacă le zic astfel, patetice (în sensul, aici, de „disperate”), este că ele (nu cu toatele, desigur, nici nu întotdeauna) nu sunt, logocentristic vorbind, decât o sumă de precare, biete substitute ale prezenţei, ale vocii (noastre) în a-phonia (şi exilul) „orfanului” discurs (în)scris. Încât, nu-i nici un paradox că respectiva specie de grafeme (recentă, ea, ca una care ţine de, mai cu seamă, „galaxia Gutenberg”, – de, aşadar, tipografeme) proliferează, îndeobşte, la autorii de oralităţi (ca, în cazul nostru, Creangă sau Caragiale).
În ceea ce priveşte originea lor însăşi, aceasta (cum, de altfel, şi numele le-o spune) pare, cu unele excepţii, să fie granularul punct (.); din care, dacă vreţi: prin încolţire, decurge virgula (,) (nu şi sedila, ce-i c-ul mic hispanic: cedilla, răsturnat), iar prin fisiunea (sciziparitatea) aceluiaşi nucleu atomic (sau, mai degrabă, celular), punctele, gemene, care anunţă o citare (:).
Că, în acest period din urmă, e cu puţinţă s-o fi dat pe poezie, se datorează, totuşi, acestor semne înseşi, – ce (în cuprinsul, bineînţeles, al aniconicului scris fonetic), făcând figura unor pictograme, par, într-un fel, mai motivate (adică: mai evocatoare) decît alfabetul propriu-zis.
Ce poate, astfel, fi mai expresiv decât curbura, ca o îndoială, a gârbovului semn de întrebare (?): bătrâna noastră cârjă de drum lung, – pe când acela zis al exclamării (!) are aplombul… firului cu plumb, şi impetuozitatea unui ordin…
Poeţii, de altminteri, le-au cântat: fie în sine (ca, să zicem, manieriştii, – sau simpli fantezişti á la Musset: „C’était, dans la nuit brune, /Sur le clocher jauni,/ La lune/ Comme un point sur un i”), fie ca termeni, sugestivi, de comparaţie: „Doar şerpii taie apa / spre-un ţărm ghicit în zare, / trecând peste adîncuri / ca semne de-ntrebare” (Lucian Blaga); sau (fără picturalitate, dar nu mai puţin, totuşi, plastic): „Dans la phrase du Temps les hommes s’insérent en des virgules, tandis que, pour l’arêter, tu t’es immobilisé en point” (E.M. Cioran). Ceea ce nu înseamnă, însă, că ele, semnele acestea, ar înceta de-a fi convenţionale şi – ca, în genere, orice grafem – o siluire a virginei pagini (originar, un punct fiind o puncţie!); vreau să spun, numai, că au, iată, un rest de „formă interioară” (fie, acesta, şi o pură, aposteriorică, iluzie), – până şi ghilimetele («…»), abstracte (în sens de nonfigurative), evocându-ni-l pe autorul lor, un brav culegător de cărţi, Guillaume.

ȘTEFAN  FOARȚĂ  este critic literar, scriitor,  membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…

 

 1.PARANTEZĂ

Când pas de deux ajunge pas du tout,
când e pierdut şi ultimul atu,
când inima ţi-e-n solzi ca un tatu, –
de maică-ta mă rog, de taică-tu,
să-ţi spună cât de dragă mi-ai fost tu! Continuă să citești →