„Aş fi putut să mă odihnesc, să mă destind, să mă dezmorţesc, dar datoria faţă de morţi nu îngăduie o asemenea relaxare: ei au murit, tu trăieşti; fă-ţi datoria, ca lumea să ştie, să afle toate câte au fost!” – (Alexandr Isavievici Soljeniţîn; Viţelul şi stejarul, ed. Humanitas, p. 273)

Alexandr Soljenițîn, pledând pentru viaţa şi normalitate la Universitatea Harvard

Andrei Pleşu în volumul „Faţă către faţă” a scris un eseu despre Soljeniţîn (p. 105), în care spune:  „Soljeniţîn a avut vocaţia de a fi, în mai toate etapele vieţii sale, prost plasat.”

Dar iată că nu doar în timpul vieţii a fost prost plasat, ci şi acum când se află in veşnicie. Spun asta pentru că dumneavoastră, domnule Cioroianu, în articolul din 18 decembrie 2015 al prezentei reviste unde suntem colegi de redacţie (îngăduiţi-mi, vă rog, această asociere, iar dacă vă displace, iertaţi-mi-o), la 45 de ani şi 8 zile de când Soljeniţîn a primit Premiul Nobel, îl plasaţi prost când îl puneţi în aceaşi tabară cu „Charlie Hebdo”. Nu se cuvine ca Soljeniţîn, care a luptat şi încă luptă pentru viaţă şi normalitate prin mărturisirea pe care ne-a lăsat-o  (Soljeniţîn nu a făcut literatură şi nici nu a scris cărţi, opera lui nu trebuie încadrată  între genurile literare, „Arhipelagul Gulag” nefiind altceva decât „testamentul a milioane de oameni dispăruţi”) să fie pus în aceeaşi tabără cu cei care, în numele libertăţii de exprimare, contestă orice, orice şi băşcăliază (acesta fiind termenul corect: băşcălie, nu satiră, nu umor) moartea şi suferinţa altor oameni.

Soljeniţîn a contestat doar minciuna, pe când „Charlie Hebdo” contestă orice, neavând niciun reper istoric, cultural, moral, religios, social sau cultural. Bineînţeles că dreptul la liberă exprimare este garantat, dar asta nu înseamnă că batjocura şi lipsa de bun simţ şi respect trebuie îndrăgite. Sunt liberi să batjocorească prin desenele lor moartea a sute de oameni şi suferinţa unor mame (măcar „mama” o avea la ei valoare universală intangibilă?) dar nu plasaţi pe „Charlie Hebdo” lângă Soljeniţîn, pentru că sunt diametral opuşi. Încă odată o spun: Soljeniţîn a avut repere… Vreau să pun acest capitol (cap. 2 din Arhipelagul Gulag, Ciuma Ţărănească) ca un semn, ca un REPER, în locul acelor bolovani (care nici măcar ei – bolovanii – nu marchează locurile pe unde treceau convoaiele cu oamenii trimişi la moarte de comunişti), ca să marchez locul unde poate, cândva, se va ridica o biserică a lui Hristos Mântuitorul.

De aceea, mărturisesc că Soljeniţîn se bucură de biserica de la „Râpa Robilor” din Aiud şi nu de asocierea, compararea cu „Charlie Hebdo”, aşa cum mai mult s-a bucurat de scrisoarea celor 19 deţinuţi de la închisoarea din Vladimir decât de orice alt mesaj de felicitare, după ce a primit Premiul Nobel. „Îi contestăm cu tărie Academiei Suedeze prioritatea în a aprecia îndrăzneala  şi curajul scriitorului şi cetăţeanului… (Soljeniţîn). Îl apărăm cu zel pe prietenul, pe vecinul de celulă, pe cel cu care împreună am fost purtaţi din post în post.”  (adică din închisoare în închisoare).

Închei aceste rânduri spunând că nu le-am scris de dragul polemicii (un lucru foarte popular în zilele noastre). De fapt se prea-foarte-poate ca dumneavoastră să nu le citiţi nicioadată. Le-am scris pentru a-l plasa unde se cuvine pe prietenul meu Alexandr Soljenţîn, omul care a spus adevărul!

                 „Charlie Hebdo”,  băşcăliind de la naştere pana la moarte…

COSMIN  BUSUIOC a studiat teologia și, cum spune, e țăran din Nucet…