Nu știu cum au trecut atât de repede și unde au zburat acești ani, dar au trecut aproape 20 de când am absolvit liceul Carabella. Deși nu am fost niciodată un elev model (eram chiar unul ”problemă”), îmi aduc aminte cu plăcere de unele momente din acea perioadă. Diriginte ne era domnul Florin Făgărășanu, Dumnezeu să îl odihnească! A fost profesorul meu de limba română, un domn care părea dur la prima vedere, însă avea un suflet cald și bun mai ceva ca o pâine caldă. Mi s-a părut întotdeauna că semăna (fizic) cu Toma Caragiu. M-a prins de multe ori fumând pe holurile liceului, deh, teribilismul vârstei, o singură dată m-a urecheat, durea tare, avea mâini de oțel, parcă, dar l-am surprins zâmbind în colțul gurii, pe când se îndepărta, spre cancelarie. „Păi, cum adică, îmi spuneam eu, profesorii să aibă voie să fumeze în cancelarie și noi, nici măcar pe hol?”

Eram noi, patru teribiliști ai clasei, Decebal, Sorin, Ciprian și cu mine, desigur. Cât era trimestrul de lung, nu ne vedeau profesorii la față; eram – mai tot timpul – pe terenul de fotbal, unde băteam mingea. Aveam câte 40 de absențe, în special la matematică, fizică și chimie, noi fiind la profilul matematică-fizică. Dirigu’ nu știa ce să mai facă, ne-a somat să ne chemăm părinții la școală, ne-a amenințat că ne exmatriculează, ne-a pus să semnăm declarații pe propria răspundere. Nimic… „Nebunii”, tot nebuni… A sunat – într-o după-amiază – acasă, pe telefonul fix. Pe vremea aceea nu existau mobile. Am răspuns, cu voce schimbată, pretinzând că sunt tata. L-am liniștit pe dirigu’ că „voi avea eu grijă de pușlama”. Până la urmă tot au aflat părinții de isprăvile noastre și, de voie, de nevoie, a trebuit să mergem și noi pe la ore. Și să fi văzut atunci ploaie de 2, 3 și 4; colecție făceam, fiecare dintre noi.

Domnul profesor de matematică, Stoicescu Cornel, mânuia catalogul de parcă ar fi fost un revolver, iar dânsul, un pistolar din filmele western. Parcă era un făcut, că și la dânsul, dar și la profu’ de fizică, domnul Nicolae Florescu, catalogul se deschidea numai la unul dintre cei patru chiulangii. Și culmea, deschideau catastiful ca din întâmplare. Am trecut în trimestrul acela ca gâsca prin apă, nimic nu s-a prins de noi. Nici măcar nu știam când avem teze, ca atare, am avut trei corigențe, la materiile principale, mate, fizică și chimie.

Îmi amintesc cu plăcere de orele de geografie ale domnului profesor Gheorghe Răduică (plecat mult prea devreme dintre noi), un tip vesel, mereu pus pe glume, care întotdeauna când mă vedea mă întreba: „Ce faci, măi, bărbate? ”

Cu limbile străine nu mă prea înțelegeam, deși tata îmi spunea: „Pune, mă, mâna și învață limbi străine, nu vezi că lucrurile merg din rău, în mai rău? Dacă știi limba engleză, te descurci oriunde în lume”. De unde să știu eu ce îmi va rezerva soarta, că, peste ani, voi fi plecat în țări străine, Italia și chiar Anglia?

O enciclopedie de informații mi se părea domnul profesor de filosofie și economie, Ionuț Cristache, fiecare oră devenind plăcută în compania dânsului. Dintre toți colegii și profesorii, dânsul este cel cu care am păstrat (mai mult) legătura. Poate și datorită înclinațiilor comune pentru scris. Deși nu multă lume știa, din timpul liceului începusem să scriu poezii. Domnul Cristache este Omul care m-a îndemnat să îmi aștern gândurile pe hârtie, într-un serial ce se intitula: „Londra la pas”.

La sport, ne punea doamna profesoară să facem câteva ture de alergare în jurul liceului. Pe la jumătatea primei ture ne opream să ne tragem sufletul, să stăm pe bordura unui gard, vizavi de blocurile din Balaban: „Hai, măi, deci, că n-o fi foc, lasă-i pe ăia care stau tot timpul la ore și tocesc să alerge, că lor le trebuie. Noi, care avem atâtea ore de alergat la fotbal, mai avem nevoie? Hai să fumăm o țigară!” îi spuneam eu lui Decebal.

Nu eram băieți răi, doar teribiliști, poate aveam doar dorința de a ieși în evidență cu ceva, nevoia de a ne demonstra „independența”. Oricum, în vremurile acelea nu prea existau laptopuri, iar telefoane mobile nici atât. Tinerii nu erau expuși pericolului reprezentat de droguri, parcă erau mai puține tentații pentru niște adolescenți ca noi.

Chemat până la urmă la școală, tata mi-a tras o chelfăneală (pe care o meritam, desigur). Profu’ de mate i-a spus că sunt tufă de Veneția, că n-o să știu matematică niciodată, pentru că nu am baza piramidei sau că am mai multe verigi lipsă din lanț. Și avea dreptate! Însă tata, când își punea ceva în cap, nu prea îi stătea nimic în cale… Și a reușit să mă facă să îmi placă matematica, astfel, la Bac am luat notă mare și am intrat și la Inginerie, al doilea pe facultate, dând examen numai matematică pură. Cu fizica rămăsesem dușman…

Amintiri frumoase m-au năpădit, au fost vremuri faine, numai că au trecut prea repede și aș da mult ca să le aduc înapoi. Și salut această ediție a CULTURII DE SÂMBĂTĂ, cu elevi de ieri și de azi ai Carabellei mele…

CRISTIAN  GABRIEL  GROMAN  lucrează la PHS Greenleaf, Londra, este poet, pianist și absolvent de Carabella…