Interviu cu maestrul Adrian Daminescu

„Talentul, cultura, patriotismul și dăruirea pot transforma omul simplu într-un mare artist național… Patriotismul, informarea, tenacitatea și cultura pot transforma omul într-un politician național… Condiția fizică, tenacitatea și patriotismul pot transforma omul într-un sportiv național… Dar lipsa de cultură, de patriotism și nerecunoașterea valorilor naționale pot transforma o nație într-o nație de nimic”. (Adrian Daminescu)

Maestrul Adrian Daminescu este unul dintre cei mai iubiți artiști din România. Născut într-o familie de titani ai scenei de operă, și-a început de timpuriu cariera muzicală. La patru ani cânta la vioară, la șase ani urca pe scenă, alături de tatăl său, dirijând (din memorie) o partitură extrem de dificilă, „Văduva veselă”, dând intrările soliștilor, corului și orchestrei cu mare precizie. Studiază apoi pianul, violoncelul, percuția și canto, fiind solist al unor grupuri de renume din țară precum: ”Promuzica”, ”Helicoidal”, ”Basorelief”, ”Rock Blitz” sau ”Columna”. Pianist, violoncelist, solist, percuționist ori compozitor, Adrian Daminescu este un muzician complet, un om generos, o fire caldă, deschisă, dăruindu-se publicului și ajungând cu succes la inima lui prin tot ceea ce face, prin pasiune și dragoste pentru muzică, dar și pentru țară. L-am invitat pe marele nostru artist să ne răspundă la niște întrebări, într-o discuție de suflet, pentru cititorii revistei noastre..

 

CGG: Domnule Adrian Daminescu, v-ați născut într-o familie de artiști foarte talentați. Ce părere aveți, talentul se moștenește, adică l-ați „împrumutat” de la părinții dumneavoastră?

Adrian Daminescu: Dumnezeu m-a dăruit unor părinți ce și-au închinat întreaga viață artei și scenei. Tata, Constantin Daminescu – compozitor, orchestrator, dirijor, ctitor al Operei din Constanța și al Filarmonicii Marea Neagră și mama, soprana Aznif Elisabeta Daminescu – nume de scenă Mady Daminescu. Am venit pe lume „aproape pe scenă”, mama plecând la maternitate în timpul spectacolului „Cavaleria Rusticană”, fiind înlocuită de o colegă pregătită deja pentru acest rol. Da, talentul se moștenește, dar se desăvârșește cu multă, multă trudă. De la patru ani, părinții mei au început educația mea muzicală, și eu încă mai studiez și în ziua de azi.

C.G.G: Știu că ați locuit câțiva ani în Londra (în anii ’90), așadar nu sunteți străin de viața din diaspora. Cum vi s-a părut Londra acelor ani?

A.D: Londra este a doua mea mare dragoste. Anii petrecuți acolo mi-au lăsat amintiri extrem de plăcute. M-am simțit respectat și iubit. Am participat la numeroase emisiuni la Tv și Radio, am avut câteva spectacole în locații extrem de elegante, am absolvit un curs pentru inginer de sunet analog, într-un cuvânt, a fost o „experiență unică”! Dar… n-a fost să fie, dorul de mamă și de țară a învins. Londra mi-a plăcut și îmi place la nebunie!

C.G.G: În acea perioadă, îndurerat de conflictele politice și sociale din țară, ați compus și înregistrat melodia „România”, în studiourile lui Peter Wilson. Piesa a devenit un hit românesc al diasporei din toată lumea, fiind de mare actualitate și în zilele noastre. Erați departe (fizic) de țară, însă cu sufletul foarte aproape. Care erau sentimentele care vă încercau în acele zile tulburi pentru țara noastră?

A.D: Am povestit acest lucru de foarte multe ori. Era în timpul mineriadei din 1990, 12-14 iunie, dacă nu mă înșel. Am plecat dis-de dimineață la pescuit. Pe la prânz, m-am trezit cu soacra mea (balta fiind în apropierea reședinței din Essex), care mi-a aruncat un teanc de reviste și ziare și a exclamat: „uite ce fac românii tăi!” și a plecat. Le-am luat, am citit și am rămas….trăsnit. Am strâns sculele și, așa de bulversat am fost, încât am uitat că am venit cu mașina proprie și m-am așezat pe borna kilometrică, la șosea, să aștept autobuzul. Am rămas așa ceva vreme și, la un moment dat, am fost readus cu picioarele pe pământ de motorul unui avion ce se pregătea de aterizare. Am plecat acasă, am intrat în studio și în două ore a fost gata piesa – muzică și text – pe care am înregistrat-o în studiourile minunatului om și artist Peter Wilson. În țara mea natală, această piesă a fost, și este încă, greu acceptată, dar copiii o cântă în festivaluri foarte des, iar românii plecați în străinătate o prețuiesc foarte mult și, pentru mine, acest lucru înseamnă totul. Tare îmi doresc să am motive să scriu o piesă despre țara mea, care să fie plină de optimism, dar deocamdată… nu prea am motive. Dar speranțe am!

C.G.G: Sunteți unul dintre cei mai iubiți artiști din România. Poate vi se va părea o întrebare banală, dar ce reprezintă muzica pentru dumneavoastră?

A.D: Muzica este modul meu de viață, de existență. M-am născut, am crescut și trăiesc cu muzica umăr la umăr, râdem și plângem împreună și sperăm la zile senine – tot împreună. Și, apropos de „unul dintre cei mai iubiți artiști”, nu știu dacă este chiar așa, dar da, mă simt iubit și respectat oriunde merg, fie în spectacole, în festivaluri sau în călătorii. Oamenii mă opresc, mă salută, stăm de vorbă, facem poze, dau autografe, apoi rămânem în legătură pe email sau pe facebook. Ce mi-aș putea dori mai mult?

C.G.G: Vă dedicați mult timp descoperirii și pregătirii tinerelor talente muzicale. Este greu, este ușor?

A.D: Ușor nu este, dar iubesc să fac asta. Sunt un profesor de canto destul de dificil și extrem de pretențios. Puțini tineri reușesc să țină pasul cu exigențele mele, dar cei ce rezistă, vă garantez, sunt „marca Daminescu”, și eu sunt tare, tare mândru de acest lucru.

C.G.G: Din păcate, în ultima perioadă, mulți mari artiști sunt marginalizați, atât de posturile de radio, care caută numai melodii comerciale, cât și de unele posturi de televiziune unde primează scandalurile, sunt promovate „vedete de carton”, unde o piesă are succes doar dacă protagonistele sunt îmbrăcate provocator. Ce părere aveți despre aceste vremuri?

A.D: Vă dați seama că nu sunt încântat. Dar cum activitatea mea acoperă mai multe ramuri, recunosc, sunt un „mercenar artistic”. Predau lecții de canto și interpretare artistică, compun muzică pentru piese de teatru pentru copii și adulți, asigur producția pentru filme documentare și diverse spoturi–servicii studio, coloana sonoră și voice over, particip la diferite festivaluri de muzică ușoară și interpretare pentru copii și adolescenți și la o serie de spectacole alături de colegii generației mele. Ne adaptăm vremurilor!

C.G.G: Revenind la radio, multe piese foarte slabe sunt repetate în mod obsesiv, ajungându-se la situația ca oamenii (de bună-credință) care le ascultă să rămână cu impresia că acele melodii chiar sunt valoroase, pentru că sunt difuzate la posturile de radio. Credeți că este normal acest lucru?

A.D: Eu nu știu cine întocmește play-list-urile posturilor de radio. Cred că dânșii țin cont de preferințele publicului. Cel puțin așa susțin. Atunci, cum aș putea eu să mă pun obstacol în calea acestui fapt? Până la urmă fiecare individ are opțiunea sa. Atâta vreme cât nu există o lege foarte clară și transparentă în acest sens, noi vorbim așa… de amorul artei!

C.G.G: Ați avut un rol activ în revoluția din decembrie 1989. Cu toate acestea, nu ați depus cerere pentru obținerea certificatului de revoluționar, deși mulți l-au obținut, ba mai mult, și unii care nu au participat. De ce ați refuzat un astfel de titlu?

A.D: Dacă nu am cerut nimic, nici nu aveam ce să refuz! Și chiar nu mi-a trecut prin cap nici o clipă să cer ceva cuiva. Important este să ne gândim mereu ce putem face noi pentru țară, nu ce face țara pentru noi. La acest lucru din urmă se gândesc destui și iată unde am ajuns.

C.G.G: În afară de muzică, aveți alte două mari pasiuni: pescuitul și gastronomia (bucătăria). Cum se împacă aceste pasiuni? Aveți timp pentru toate?

A.D: Da, pescuitul deja aleargă umăr la umăr cu muzica, dar o și ajută. După o partidă de pescuit, vine repede, repede și inspirația, și atunci facem echipă bună toți trei: eu, muzica și pescuitul. Cu gastronomia am o ”relație un pic mai rece”, în sensul că ne întâlnim destul de rar, dar când ne întâlnim, dezbatem intens! Nu poți să fii prieten la cataramă cu gastronomia și să-ți iasă și analizele bune. După o vârstă, trebuie să mai pui frână unor plăceri, în favoarea sănătății. Greu, dar mă adaptez! Dar pentru prieteni și emisiuni de gen gătesc oricând cu multă plăcere! Sau când mi se face foarte dor de mama, care gătea… dumnezeiește!

C.G.G: Vă considerați norocos? Credeți în Dumnezeu?

A.D: Da, mă consider un om foarte norocos, și pentru acest lucru îi mulțumesc Bunului Dumnezeu în fiecare clipă. Mă apropii cu pași repezi de șase decenii de viață și peste cinci de activitate artistică (am suit prima oara pe scenă într-o emisiune, la 9 ani). Am multe, foarte multe realizări, dar am trecut și momente dificile și numai mâna Bunului Dumnezeu m-a salvat și m-a ajutat să merg mai departe. Deci, sunt un norocos și am încredere totală în PUTEREA TATĂLUI CERESC!

C.G.G: Domnule Adrian Daminescu, vă mulțumesc din suflet pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu. Dacă doriți, vă rog să adresați câteva gânduri cititorilor ziarului Anunțul Românesc, printre care, cu siguranță, sunt foarte mulți admiratori de-ai dumneavoastră.

A.D: Eu vă mulțumesc pentru onoarea de a-mi acorda timp și spațiu în publicația dumneavoastră, iar „românilor mei” care trăiesc în Marea Britanie, le transmit toată dragostea și respectul meu și mă simt fericit ca o parte din tinerețea mea am petrecut-o la Londra, deci mă consider un „concetățean” al românilor de acolo!

CRISTIAN  GABRIEL  GROMAN  muncește la PHS Greenleaf, Londra, este poet, pianist și absolvent de „Carabella” și lucrează la primul lui roman…