Sunt încă în viață și, arar, încă mai scriu poezii. Întotdeauna am preferat să scriu pe scurt adevărul despre mine… Fiindcă oamenii mă evită și m-au lăsat complet singură de mulți ani… Am 46 de ani și aproape 33 de ani de suferință (calvar, nu martiriu și nici sacrificiu desigur). Absolut sigur nu am greșit nimic și nu am păcătuit nimic. Am fost doar foarte săracă de mică și de aceea toți m-au lovit și respins… Am fost peste tot ani și ani, cerând drepturi, mi s-a răspuns că nu am dreptul să muncesc cu diagnosticul meu psihiatric, dar nici să am pensie, nici copil (singurul meu vis o viață) etc… Acum vă împărtășesc bucuria mea că în sfârșit îmi vor da poate o pensie de vreo 500 de lei și ceva poate… puțin, dar tot e ceva… Prin urmare, vă doresc o lectură plăcută, eu mereu am fost o persoană cu mare drag de oameni, nu am făcut nici cel mai mic rău, dar acum nu mai sunt deloc naivă să mai cred că pot crea ceva frumos, să îi luminez pe alții cu versurile… Sau cine știe!

1.

Maya

doar unele fructe timpurii ies în lume

din forma cuvintelor ca dintr-un corn al abundenței

tu și cu mine știm aceasta

tu fiindcă ești mereu cu mine

și eu fiindcă am fost mereu ascultătoare

și îmi plăcea rânduiala cuvintelor

până când cornul lunii începea să alunece a toamnă dincolo de iubire

bătrânica mea din ceainicul care aburește

precum lampa lui Aladin

terminase de povestit

eu frunzăream acum cărți vechi demult uitate

și plângeam pentru toți cei care le-au scris

sau mă bucuram pentru cei care nu le-au citit

în spatele poveștilor era marea care arunca la mal scoici încă pline

câteva nu erau deschise niciodată

oricâți scufundători treceau peste ele

cu branhiile lor artificiale de îmblânzitori ai frumuseții

învățam la școală cristalizarea la lecția de fizică

și topeam sare de bucătărie

apoi lăsam soluția să se evapore

și priveam pietricelele strălucitoare cu ochii curați

cât de trist și frumos era să creăm noi înșine lumina fără să știm

blestemul cădea precum stingerea în pripă a lumânării

și fumul mânjind geamul

am văzut un om care părea orb

dar vedea și mi-era milă de el

până și orbii își recapătă vederea câteodată spunea inima mea

o inimă care începuse să se gândească pe sine albă

iată artistul și moartea care își zâmbește sieși

mai spuneam eu

2.

De ce stă gânditorul de la Hamangia în vitrina cu excursii în lumea largă

acum era vremea când stăteam sprijinită pe coate
pe colțul meu de cer așteptând sfârșitul lumii
(se știe ce înseamnă asta) eu și toți copiii de-o seamă
cu părinții lor
și axis mundi
și toporul care mușcă lasciv mereu din altceva
mai mult sau mai puțin uscat

încă mai am atlasul meu din școala generală
atunci ne jucam de-a statuile și gâdilatul pietrelor
iar râsetele
gâlgâiau pe lângă urechi
ca apa izvorului din care sfânt mi s-a grăit să beau
inocență tăcere tinerețe fără bătrânețe

mai ades se întorc morții din moartea lor
decât omul cu buzele lipite
pe zidul râsu-plânsului
pe inima crucii
care câteodată seamănă cu un om croit dintr-un singur pom
înțepenit cu viața în scriptele celorlalți
și cu brațele încă pline de rod

3.

Imago materna

domnișoara cu ochii negri și bretonul tăiat otova
locuiește aproape de dealul Mitropoliei
undeva pe strada Muzelor
ea a aflat ce e bun și ce e rău cu de la sine putere
cândva între tinerețe și bătrânețe
pe vremea ultimelor căruțe cu coviltir și a suveicilor mânuite mai iute
decât constelațiile în miezul verii

cât te iubeam mamă
cât de mult te iubeam când îți puneai halatul de baie din prosop
scurt până deasupra genunchilor
e ciudat cum mereu aveai câte două din fiecare și jumătate îmi dădeai mie
costume deux-pieces costume de baie șepci halate inele de aur cu piatră roșie

amintiri mamă nimic altceva
câteodată era vraiște și vai și amar printre atâtea Muze
și mai ales printre maeștrii astronomiei
care din noi două era cometă nici eu nu știu
tu împărțeai cu ambele mâini și luai înapoi la fel
de fapt timpul pe care numai marii înțelepți îl măsoară
timpul care ne-a scuturat pe amândouă
ca pe două mere de aur coapte în grădina nepăzită

sunt și stele cu inima înghețată și stele care încă ard în inima lor
mai este și nimicul înfricoșător de mare
sau îngerașul magnetic lipit de frigiderul tău
visele cu morții noștri supărați pe noi sau pe lumea păcătoasă
și crucifixul în colțul cel mai alb și sobru al casei în care locuiești
tu mamă

4.

Bagatelă fără cheie

ce pot spune onorată audiență
din undergroundul a două milenii
viața e frumoasă stimați contemporani
de la lună până la soare e vreme lungă
e atât de frumoasă și are ochii adânci
indiferent de culoare
plânge torențial și se zbate ca un fluviu în fața barajului
obligată să se întoarcă în amonte
e frumoasă și nu glumește niciodată
despre paradisul pierdut

și nu am nimic rușinos de mărturisit
fiindcă noi cei din ultima linie avem nevoie de aer
nici prea mult nici prea puțin
ciugulim din fiecare platou la masa tăcerii doar de gust
și gurile rele spun că suntem specii
pe cale de dispariție
în lumea voastră unde toate sunt de-a-ndoaselea
o lume mult prea rațională încât înfloresc lumini artificiale
între mine și domnia voastră
între mine și patul puștii și ștreangul din șură și otrava de șobolani
între stăpâni și sclavi

plătim zeciuială celor care ghicesc în stele
visăm povești despre oamenii care muncesc pământul
visăm povești despre lunatici obosiți care seceră holdele crescând
în ei înșiși

5.

De mai

aș putea spune vreau
e atât de plăcut să înalți bărbia să spui vreau
să-ți aduni cojile deșeurile mucurile și scamele să cauți
un strop de sudoare de salivă ori poate de lacrimă
să dai cu genunchii în viață
fiindcă abia alaltăieri ai adormit și tu singur mai știi că n-ai murit
din coasta ta s-a născut un înger și de aia plouă
și tu singur știi că ți-era dor de ploaie
dar vrei
încă mai vrei
să te plimbi fără umbrelă printre mașini roșii strălucitoare
cu claxoane impertinente
să o dai naibii de melancolie de la ora 3 noaptea
când paturile vecinilor scârțâie

dacă vorbesc așa la modul impersonal
este fiindcă într-adevăr vreau
și cel mai frumos lucru pe care încă îl mai țin minte
este că ieri când încă dormeam
mergeam la plimbare pe o stradă de care mi-era frică
fiindcă avea casele dărăpănate și copacii foarte bătrâni
dar încă mai dădeau muguri
și eram chiar eu cu ochii mei de copil
și mă cățăram pe o tufă de mâna maicii domnului să mă înece mirosul