Sunt încă în viață și, arar, încă mai scriu poezii. Întotdeauna am preferat să scriu pe scurt adevărul despre mine… Fiindcă oamenii mă evită și m-au lăsat complet singură de mulți ani… Am 46 de ani și aproape 33 de ani de suferință (calvar, nu martiriu și nici sacrificiu desigur). Absolut sigur nu am greșit nimic și nu am păcătuit nimic. Am fost doar foarte săracă de mică și de aceea toți m-au lovit și respins… Am fost peste tot ani și ani, cerând drepturi, mi s-a răspuns că nu am dreptul să muncesc cu diagnosticul meu psihiatric, dar nici să am pensie, nici copil (singurul meu vis o viață), etc… Acum vă împărtășesc bucuria mea că în sfârșit îmi vor da poate o pensie de vreo 500 de lei și ceva poate… puțin dar tot e ceva… Prin urmare, vă doresc o lectură plăcută, eu mereu am fost o persoană cu mare drag de oameni, nu am făcut nici cel mai mic rău, dar acum nu mai sunt deloc naivă să mai cred că pot crea ceva frumos, să îi luminez pe alții cu versurile… Sau cine știe!

ÎNDRĂGOSTITA

Când m-am îndrăgostit îndesam călcâiele în cer
ca într-un cuptor de pâine,
şedeam cu fruntea pe pământul cald
şi vântul şi fluturii şi norii ca fumul
erau greu de rostit, stăteau în coşul pieptului.

Fără să ştiu îl inventam pe Dumnezeu în alt anotimp,
dar credeam că e acelaşi.
În zilele cu soare şi lună, albe amândouă
de binecuvântare grea,
ploua cu mir dulce,
ceasurile şchiopătau din coada minutarelor,
pocneau agrişele şi coacăzele între unghii,
creşteau dinţi de lapte în sânul meu de fecioară
cu numele cioplit de buze de bărbat.

Dormeam visul altcuiva într-un pat străin.
El mă privea duminica prin geamul trenului,
vedea prin mine.
Din veacul nostru de singurătate curgea praful
ca dintr-o biblie veche.

CARTEA ZIDĂRESEI TINERE

Ea, cu părul și unghiile ei de fecioară,
albăstrea cerul verii în amiaza mare, limpezea cântecul Niagarei
și rotunjea coaja pâinii.
Era curată ca ploaia în deșert.
Dar iubea, iubea un bărbat de parcă el ar fi fost Dumnezeu.
Fiindcă de fapt el nu exista.

Vezi, copilul meu, departe e o casă mică și albă, numai atât am putut
să ridic pe locul iubirii noastre după ce tatăl tău a plecat.

Sfântă este amintirea ta mamă, precum ridicarea unei catedrale:
e nevoie de secole
până cînd vor sufla vânturile umezi toate luminile de păpădii dinăuntru,
de pe bolta sufletului.

În rest doar răni uscate în locul ruinelor din târgul vechi al Moșilor,
fundații de biserici temporare săpate în ce nu mai ținem minte.

EGOISTUL

Nu-i mare lucru să-ţi ascundă fruntea sub deal,
degetele de la picioare sub brânduşe portocalii.
De fapt erai dintotdeauna acolo,
nimeni nu vedea altceva, doar tu răsturnai în fiece zi câte-o brazdă.
În trupul tău erai declarat dispărut demult,
un ciob dintr-un car de luptă pictat pe un vas,
erai unul dintre cei puţini aleşi,
îngropaţi dinainte de a se naşte.

Iubeai viaţa cu sufletul gol şi arătătorul la sprânceană,
iubeai femeile frumoase care mereu parcă zâmbesc,
iubeai coşurile de răchită şi lumina felinarelor,
florile de gheaţă, vinul cald cu scorţişoară,
citatele din biblie cusute pe ştergare, cartofii copţi în spuză,
armăsarii sălbatici tropotind în prund şi numai câteodată
Cassiopeia.

Fiindcă precum în ceruri așa și pe pământ,
dar omul uită acest lucru
prea repede.

LUMEA CARE AM FOST

Și iată cum trăim: ne pune Dumnezeu mâna în cap.
Ne face calzi și buni, ca să împărțim cu alții zborul și mersul pe ape,
să hrănim veacurile ce vor veni prin dicționarele îngropate în noi.

De ce această ceașcă de cafea își amintește de mine și
are același clinchet chiar și după ce l-am uitat?
Dar trunchiul gros al stejarului de lângă drum, de ce mă cunoaște?
Dar  Mona Lisa  și coloana infinitului a lui Brâncuși?
Și stelele, Doamne, până când își vor aminti de mine?

Lumea întreagă ne trăiește viața, la fel cum arheologii ating și numesc
obiectele din morminte străvechi, iar noi ne strecurăm moi și calzi
printre cele vii și cele moarte care se țin scai de inima noastră.

Răstimp învățăm să ne scriem numele în palmă ca să îl ținem minte
și să îl înțelegem, învățăm rădăcinile de leac, noi cei care am plecat
dintr-o singură rădăcină; iar numele nostru nu va apărea din nou
până când ceilalți nu îl vor fi uitat.

Răstimp focul din noi înșine fuge zilnic precum lumina fuge de la soare…
departe prin sângele nostru către lume, trecând prin piele și oase și carne,
naște pui vii și calzi, tot de la Dumnezeu citire.
Trăiește-mă și pe mine Doamne.

RESURECȚIE

În vremea mea mi-am privit și eu mâinile și am înțeles:
semăn cu mama.
Din încheieturi mi se scurge viața și prin vârful degetelor se întoarce în sine,
în funcție de anotimp. Jonglez cu viața, o dau și o primesc.
Fie că le așez una lângă alta în rugă, fie că le lipesc de lutul gol,
tot ca ea sunt și eu.

Nu demult mi-a murit Yorick – era blând și supus în mâinile lui Hamlet
și tot el mă privea de lângă oglinda Mariei din Magdala.
Din fumul țigărilor îmi apăreau printre degete mici păianjeni negri
pe care îi striveam rând pe rând…
dar azi înviaseră cu toții și țopăiau triști pe dușumeaua murdară.
Nu știam că până și ei învie.

Acum îi vorbesc fiului lui Yorick, în timp ce prin pulsul din degetele mele
încă mai trece soarele de ieri către mâine:
și tu preabunule semeni cu tatăl tău.