Sunt încă în viață și, arar, încă mai scriu poezii. Întotdeauna am preferat să scriu pe scurt adevărul despre mine… Fiindcă oamenii mă evită și m-au lăsat complet singură de mulți ani… Am 46 de ani și aproape 33 de ani de suferință (calvar, nu martiriu și nici sacrificiu desigur). Absolut sigur nu am greșit nimic și nu am păcătuit nimic. Am fost doar foarte săracă de mică și de aceea toți m-au lovit și respins… Am fost peste tot ani și ani, cerând drepturi, mi s-a răspuns că nu am dreptul să muncesc cu diagnosticul meu psihiatric, dar nici să am pensie, nici copil (singurul meu vis o viață), etc… Acum vă împărtășesc bucuria mea că în sfârșit îmi vor da poate o pensie de vreo 500 de lei și ceva poate… puțin dar tot e ceva… Prin urmare, vă doresc o lectură plăcută, eu mereu am fost o persoană cu mare drag de oameni, nu am făcut nici cel mai mic rău, dar acum nu mai sunt deloc naivă să mai cred că pot crea ceva frumos, să îi luminez pe alții cu versurile… Sau cine știe!

1.

Am ochii foarte triști și mîinile foarte albe.
Copilul meu se va naște fericit.

Peste pîinea pămîntului va cădea ștergarul cerului,
botezul fiului meu între oamenii care ca și mine iubesc
munca și patria, bucuria de a dărui, frumusețea de a fi om,
sfințenia brazilor înalți, apele care susură, sămînța vie din brazdă.
Peste lacrima durerii din trup va cădea cîntecul,
acela nevăzut scris pe un portativ vîrstat de stele.

Pentru noi plouă adeseori mult,
cineva adună în corfiță albăstrele și le răstoarnă pe pat.
Cînd îmi privesc copilul în ochi sînt tot mai mică,
sînt tot mai caldă și am o casă a mea
cu sobă și jucării,
cu geamuri simple prin care seninul intră cu totul
după ce copilul meu șterge aburii.
Toate florile au căzut între noi doi și sîntem împreună.

Copilul meu se joacă cu degetele mele fără să le numere.
Pentru el sînt tot mai multe în timp ce le atinge.
Ca și mine și el s-a născut fericit.

2.

Ședeam singură pe o bancă
în orașul cu suflete pustii și case care putrezesc de vii,
îmbrăcată prea bine pentru o cerșetoare
și prea sobru pentru un clovn,
în orașul fără milă sau aduceri-aminte
unde actorii încă joacă tragedii seculare,
nesimțiți și reci,
așa cum se cade pentru orice maestru
care nu-și judecă adepții.

Ici-colo cădea cîte o mînă, cîte un picior,
mai flutura vreo fustă roșie,
preoții acopereau cu sutana lor copiii,
se numărau apocalipsele și copacii care se uscau peste noapte.

După ce am murit fără voie,
după ce nu mai puteam lupta pentru bucuria vieții celorlalți,
după ce nu ne mai puteam bucura la gîndul fericirii altora
și nu mai eram ochii și urechile lui Dumnezeu
și nu mai eram înfrățiți cu iarba plină de miresme de sîn de fecioară,

ne-am trezit fericiți că existăm
pentru ca pămîntul unde ieri și azi vorbesc din fuse orare diferite
să rămînă rotund în atlasele școlare,
clipă de echilibru a eternității,
fiindcă eternitatea e necesar să existe dincolo de oameni.

După ce am înviat fără voie
ședeam singură pe o bancă
între oameni care uitau mereu de cîte ori au murit,
mă gîndeam ce privilegiu e să știu că totul e frumos
și mai ales o frunză prin care răzbate soarele
cît timp e crudă înainte să îngălbenească,
cu nervuri tot mai minuscule și celule descifrate la microscop
atît de magnific construite și simetrice și egale,
acea frunză care va să cadă,
în lumea în care zeul nu va fi nicicînd cunoscut de oameni
sau omul nicicînd cunoscut de zei.

3.

Iubita mea are umbra sfioasă și ușoară
în zori de zi ea se îmbracă în mireasă, soarele o pătrunde
la subsuori și în mijlocul ei subțire.
Ea se lasă pe iarbă ca un văl, abia dacă acoperă
păpădiile pufoase care sclipesc de rouă.
Iubita mea este ca cremenea nearsă, o străbat razele aurii
din cap pînă în picioare și din ea rămîn pentru mine doar ochii,
mari și blînzi sub fruntea netedă, doar sînii grei de lapte nesupt
și buzele ca din întîmplare umede pe care nu le pot atinge
niciodată.

Iubitul meu e drept și alb ca lemnul de fag,
el crește departe de pădurea atîtor ierni grele, străbate cerul
cu ramuri înalte și îndrăznețe, fură norii de furtună
și mă fulgeră cu privirea la rădăcina tîmplei
pînă cînd încep să strălucesc.
De sub pielea mea el scoate la iveală vinișoarele albastre palpitînd,
mă ascultă cum tac pînă cînd îmi simte inima toată
sub degetele lui mari că bate în ceas de minune și de noroc,
își desprinde haina de fiară sălbatică de pe piept
atunci cînd mă îmbrățișează
din cap pînă în picioare cu gust de coacăze negre,
și numai buzele lui umede nu le pot atinge
niciodată.

În dragostea lor el acoperă cu umbră trupul ei străveziu.
În dragostea lor ea aduce scînteia în ochii lui ascunși de soare.

4.

Nu există întrebări, există numai răspunsuri.
A plouat din cer și grădinarul a aruncat aceleași semințe
iar la anul le va arunca din nou
să răscolească lumea din adîncuri.
Cerul nu mai are porți, cerul a coborît pe pămînt.
Toate amintirile oamenilor au prins viață,
sămînță din sămînță, verde adevărat din verde adevărat.
Ochii tinerilor sînt obosiți, prin ei au trecut milenii de războaie
și mii de răstigniri de cînd și-au trăit prima moarte
prin propria lor naștere,
iar eu zburasem prea demult ca ei să mă înțeleagă.

Iau aparatul foto oriunde merg, ca să țin minte răsăritul și apusul.
Sînt un om trist care ține în mîini ochii altora
și chiar și pe ai mei cîteodată.
Visez la vremea cînd vor fi înregistrate pe suport biomagnetic
mirosurile ierburilor și senzația de mătase a frunzelor fragede,
gustul strugurilor și căldura pîinii coapte.
Cît de păgubită și seacă va fi lumea, mă gîndesc eu,
și cît de frumoasă e viața așa cum o știm,
cînd încă e loc pentru ceea ce nu știm.
Nu există întrebări, există numai răspunsuri,
din nou și din nou,
acolo jos, în inima mea și a voastră,
crește o lumină.
Tăcere: crește un copil.