1.UMBRA ÎNCÂNTĂTOARE A FEMEII

În casa păpuşilor madona are cozile de aur împletite. Nu a văzut niciodată un curcubeu. Norii sunt mai departe ca soarele, spărgătorul de nuci trăieşte, albă ca zăpada rămâne tot albă în racla ei, toate păpuşile prind viaţă când se întoarce cheia cea mare în pendula veche.

În valea plângerii madona are pântecul rotund. Ţine cu greu luna plină pe cer. Toţi o ating cu vârful degetelor, toți poftesc smochine verzi, plouă cu lacrimi de cireş amar. Oamenii pătimesc să o înalţe deasupra peste arborii umbrelă din savana uscată. Moartea ţopăie ca un cangur cu pământul întreg în marsupiu. Madona păşeşte ca o caneforă pe drumul sacrificiului, cu soarele pe cap. Madona nu a învăţat încă cine e mai greu: pământul, soarele, ori luna din pântecul ei.

Madona e o femeie trecută prin viaţă. Îşi spune poveştile la gura sobei în odaia cu toţi cei dragi rămaşi tablou în icoane, cu aurele luminând precum jeraticul. Vorbele ei sunt sângele viu din izvorul cu cruce înnegrită. Cuvântul lui Dumnezeu nu îngheaţă niciodată pe limba fiecărui copil, moştenită din tată-n fiu. Doar morţii tac şi se împart fiecăruia fără deosebire de neam, fie rai, fie iad. Preotul trage linia cadastrului la ultima împărtăşanie.

Pe fruntea madonei mirul e rece. O altă păpuşă a prins viaţă.

2.MEMINI MEMINISSE

În ziua aceeea am intrat la mort. După datină, oglinda era acoperită. Dar, mă gândeam eu, sunt atâtea oglinzi neacoperite în încăpere: ochii celor care stau de priveghi sunt deschişi şi în fiecare ochi se oglindesc şi ochii vecinilor. Câteodată o lacrimă oglindeşte şi ea lumânarea de veghe. Oglinzile nu au sfârşit, cresc una din cealaltă, ca fântânile adânci în adâncul fântânilor. Celelalte lucruri au un cadru bine delimitat în spaţiu – există un capăt al ploii, un capăt al vocii mele sau al auzului celui care mă poate asculta. Dacă oamenii voiau să astupe toate oglinzile, trebuiau să intre acolo cu ochii legaţi.

Ce este timpul? Are timpul vreo graniţă cum au toate celelalte? Cât timp îi trebuie luminii să treacă de la ochiul meu până la oglindă şi înapoi? Este ceea ce văd eu trecutul sau viitorul? Exist oare, sau exist numai în măsura în care simţurile mele sunt procesate şi ele într-un timp oarecare de maşinăria creierului meu? Oamenii ori sparg oglinzile ori sparg timpul în bucăţele care au ecou precum tic-tacul pendulei în auzul nostru ori în simţul tactil, pentru cei care nu aud. Dar mortul, care nu mai simte nimic, există oare doar în memoria celor vii? Se spune că simțul auzului e ultimul simț pe care omul îl pierde înainte de a fi părtaș, prin moarte, la nemurire. Oare viaţa noastră e doar memini meminisse? Şi este memoria însăşi tot o oglindă? În creier există Cornul lui Amon, cu rol important în consolidarea informaţiilor în memorie. Denumirea pleacă de la zeul-soare Amun-Ra, identificat ulterior cu Zeus la greci, deci una din sursele antice ale unei viziuni implicit monoteiste, în care ceilalţi zei erau simple manifestări ale zeului suprem. De când apărem în viaţa embrionară suntem prizonierii memoriei veacurilor, deoarece embrionul uman parcurge în evoluţie etape similare cu cele parcurse de alte vieţuitoare, de la amfibieni la primate.

Între timp, oamenii se strâng în jurul mortului şi se prind unii de alţii cântând veşnica pomenire. Este cercul simţirii celor vii lângă cel care a plecat, cercul inimilor care pompează sânge cald, cercul care încă pulsează. Eu cred că veşnicia există şi momentul este doar o iluzie.

3.FIREA UNEI FEMEI SINGURE

Am îndrăznit să privesc în ochi cerșetorul de la colțul pieței, bătrân nepricopsit și fățarnic doar de formă, ca un zeu fără ocale de argint. Un stol de porumbei cenușii s-a pogorât nepăsător în jurul pantofilor noștri vechi, în timp ce i-am dat ultimul meu ban. Bună să-ți fie inima, șoptim împreună eu și zeul. El încropește un surâs cu palmele împreunate la nivelul buzelor, eu nu zâmbesc. Nu mi-e frică de zei, dar cred că Atena a greșit luptând în războiul Troiei. Unii spun că poate nu a greșit, nu datorită călătoriei lui Ulise, ci datorită polisului pentru care ea trebuia să se înjosească asemenea celorlalte zeițe. Pentru ea era înțelept să se implice, pentru mine acest lucru pare doar un privilegiu ca oricare altul. Sau o corvoadă, e cam același lucru.

”Și duhului tău”, răspunde cuviincios adunarea din biserică vorbelor preotului. Pace vouă câini vagabonzi, care nu lătrați ore în șir precum câinele înlănțuit și singur. Pace vouă copacilor prea înalți care mi-ați ținut umbră cu statornicie. Întind palma, răsfir degetele. Ca lumina unui singur bob de rouă, un strop de sudoare a încăput într-o linie săpată în palmă și curge așa cum e frumos.

Cerul e de oțel, mă plimb pe bulevardul vechi. Citesc povestea frunzelor de toamnă luând soarele cu ele în paloarea lor, poveste scrisă caligrafic cu zimții lor mici și cu nervurile lor fine ascultând de legea simetriei. Se deschide aceași perfectă acoladă pentru categorii incredibil de frumoase ale firii. Mă întorc pe strada cu salcâmi bătrâni, îmi feresc ochii de zeii străini de timpul meu, cu trupul impregnat de mirosul rânced al zidurilor dizgrațiate, care expiră durere și năduf. Arborii au fețele atât de zbârcite, încît mi se pare un sacrilegiu gunoiul aruncat în scorburi și la despicătura crengilor din trunchi de către noua generație de vandali. Un viol monstruos, cu deșeuri de plastic violent colorate. Deasupra cărucioarelor comode pentru bebeluși privesc părinți buimaci care își văd părinții în ochii copiilor, dar nu îi recunosc. Mereu aceeași istorie, mereu neamurile încolonate în izvoare și fluvii, săpându-și drumul firesc în sângele urmașilor, mereu nerecunoștința celor vii față de cei care îi hrănesc, deși îi pomenesc în biserică. Mereu nerecunoștința celor bătrâni față de tinerii care îi respectă și care dau viață poveștilor vechi. Sute de Tartuffe, sute de regi Lear.

Zidurile vrobesc, dar aproape nimeni nu le ascultă. Privesc soarele neiertător prin carnea palmelor mele, de parcă m-am vindecat de toate visele orbilor. Lumina nu se leapădă de mine. Soarele e atât de aproape, încât arde ochiul închis, chiar și pe cel închis în piatră.

4. …ÎNCĂ MĂ ÎNTREB

Precum o minge yo-yo albastră, pământul trage înainte şi înapoi către pumnul unui copil. Copilul e mulţumit ca Dumnezeu înainte de ziua a şaptea. Plouă cu indiferenţă de vreo câteva ore şi e încă primăvară. Toţi oamenii binecuvântaţi să fie singuri stau ca seminţele şi dospesc în găoace fără speranţa unui răsărit.

Un întreg cartier de biserici elegante, lustruite şi poleite, s-a ridicat peste inimi. Nu mai este loc de toalete publice, nu mai sunt rigole pentru cerşetori. Ei dorm în picioare, umăr lângă umăr, cu ochii scobiţi de foame şi sete. Miroase din nou a suflete moarte, cad toate din pomul vieţii ca nişte mere coapte pe plită, sfârâie, împroaşcă zeamă şi crapă în coajă. Miezul iese la lumină de parcă ar fi puroi sub lama chirurgului. Un potop de suflete e şters din nou din catastif.

Mă întorc de la piaţă cu sacoşele goale. Vecina mea are azi un zâmbet dulce –amar ca un fir de aţă tras din tivul fustei. Bătrânica de la etaj a răposat. Avea poeziile ei cu rimă publicate la editura Eminescu şi fotografia din tinereţe pe coperta cărţii. Cerşea câte o farfurie de supă şi împărţea cu pisicile din curtea blocului. Mi-a dat şi mie o carte cu autograf, de mi se rupea inima de milă. Când aflu că a murit încă un om binecuvântat să fie singur, parcă aş apăsa cu degetul mare într-o pară prea coaptă. Fără să vreau tot rămâne o gropiţă şi fructul nu mai are gust de miere.

În camera mea miroase tot mai mult a mucegai. Dormitorul e o cămară cu fructe putrede în aşternut. Pesemne că primăvara asta doar vântul va zburda prin părul meu drept singura bucurie permisă, şi aceea doar pentru scurt timp.

5.ȘOARECELE ALB

Au trecut anii ca într-o clepsidră de jucărie cu nisip roz. Încă mai am ceasul bijuterie de secol 17-18 de la bunica, dar cine ar fi avut bani să cumpere o clepsidră adevărată? Ceasul acela nu mai ţine timpul în el. După ce am crescut, familia a aruncat aproape toate vechiturile, inclusiv maşinăria cu manivelă de măcinat piperul sau mojarul mare de bronz cu sunet de clopot, în care pisam scorţişoara. Câteodată îmi pare că au trecut secolele peste mine. Mai ales după ce am pierdut colecţia mea de monede vechi în toate culorile. S-au dus banii vechi şi banii noi nu au venit pe nicio fereastră. Mai ascult uneori sunetul paharelor de cristal care au ieşit triumfătoare din multe cutremure. Mai privesc bibelourile, ce e drept cârpite, cel Capodimonte sau cel vienez de secolul 19 şi serviciul de masă Kahla cu supieră şi luciu de platină. Crescusem printre vechituri, cu viaţa ritmată de o pendulă veche, şi ea pierdută azi. Eram doar un şoarece alb de bibliotecă. Mai am şi azi cartea mea cu poveşti vechi de Andersen, în care păstoriţa şi hornarul de porţelan se întorc înapoi acasă din fuga lor în lumea largă, cu mici spărturi în trupul lor.

Într-o zi ploua şi am luat un taxi din mers. Era o limuzină albă, dar cu tarif normal. Mă simţeam ca un câine ud pe o pernă de catifea. Nu-i nimic, îmi întind picioarele, respir adânc. E ca atunci când am ieşit o singură dată cu colegii de facultate la o bere. Nu consumam, am comandat martini cu lămâie, era ieftin în anii 90. Un coleg mă şicanează, nu-i nimic. Îmi întind picioarele sub masă, respir adânc, se va duce şi asta. E la fel ca atunci când duceam lumânarea la singura nuntă din copilăria mea. Nu-i nimic că este înaltă, trebuie doar să am grijă cum cobor treptele bisericii, pas cu pas. Purtam rochie roz ca nisipul din clepsidra de jucărie. De atunci şoarecele meu alb din cutia de pantofi şi-a întins de multe ori lăbuţele. Acum a amorţit, are ochii roşii umezi, poate că e o zână vrăjită de vreun duh rău.

6.UȘA INTERZISĂ

I.
Ana lui Manole a deschis uşa interzisă cu forţa, din prea multă iubire, nu din curiozitate sau din întâmplare. Uşa ei era iubirea soţului, ridicată de urgia naturii prin voia lui Dumnezeu. Acelaşi Dumnezeu care surpă zidurile lasă libertate creaţiei omeneşti plătită de jertfă. Manole nu iubeşte mai mult zidul, ci o sacrifică pe Ana în numele înălţării mânăstirii. Iubirea soţiei închide uşa când e zidită în piatră. Ambii îl înving dar îl şi venerează pe Dumnezeu.

II.
Când eram copil am deschis o uşă interzisă din întâmplare. Îmi flutura părul cu miros de caise coapte într-un loc cu duşumeaua rece nesfinţit vreodată de soare sau lună. Teancuri de cărţi mucegăite zăceau într-un colţ precum cadavrele unor amintiri ucise mişeleşte şi neîngropate. Cu degetele îmbobocite am răsfoit poveşti despre urgii demult uitate şi am strâns la piept o păpuşă veche, un bebeluş cu capul de porţelan rotund. În ochii mei sclipea roua din lililacul cu floare bătută purpurie. M-am întors în dormitor şi ochii străbunicilor străluceau rece din rame, ca stelele albastre. Oare închisesem uşa?

III.
După un timp m-am îndrăgostit. În vara aceea au crescut flori de maci pe câmpul cu buruieni din spatele casei. Dar eu am deschis ca prin vis o altă uşă interzisă şi m-am trezit într-o sală înaltă cu oglinzi zidite în perete. Era un vals domol, o iubire din cărţile cu legende gotic – medievale în care cavalerul cu suflet înflăcărat salvează domniţa răpită. Nu am înţeles de ce oglinzile şopteau despre umbrele din spatele lor şi de ce statuia dintr-un colţ era singurul mobilier din încăpere. Am revenit în grădină şi am cules maci care mi s-au topit în palme până am ajuns acasă. Uşa fusese prea greu de închis.

IV.
Uşi interzise sunt pretutindeni în lumea de sub soare sau în legende. Însă uşile acestea, chiar dacă sunt deschise cu blândeţe, duc la încercări atât de grele, încât uneori forţa iubirii rămâne neputincioasă. Totuşi numai pasiunea adevărată este cheia care descuie mereu şi ulterior încuie ușile din noi înșine. Pășiți cu evlavie!