MIHAELA MARIN este profesoară, tot de CARABELLA, iubitoare de limba și literatură română…
Nu mai ştiu exact de unde sunt cuvintele pe care le-am ales ca titlu, cred că dintr-o anecdotă auzită pe când mă ridicam copilandră la casa părinţilor mei din Câmpulung, oraş plin pe-atunci de viaţă (şi de vestigii ale unei istorii glorioase), înţesat astăzi de şomeri care evocă zilele uzinei ARO şi ale fabricii de melană.
Oricum, propoziţia cu vecinul/vecina de lângă casă îmi place mult, nu doar pentru că are o structură (uşor) cacofonică, ci pentru că permite interpretări, are – ca să spun aşa – un final deschis: nu te lasă la nevoie sau nu te lasă-n pace? De fapt, asta şi este partea interesantă în privinţa vecinilor: să descoperi dacă fac parte din prima categorie sau din a doua. O să spuneţi că puteam şi eu să mă refer la lucruri serioase – vecinătatea geografică, relaţiile noastre cu statele vecine de-a lungul timpului, vecinătatea culturală sau aceea a Fârtatului cu Nefârtatul în legendele româneşti culese de Pamfil Şeicaru ori a iadului cu raiul în “ Ivan Turbincă”.
Nu voi face însă asta, ceea ce nu înseamnă că abordarea relaţiilor cu vecinii, fie ei de bloc,de stradă sau de cartier, nu este un aspect serios, căci urmărind evoluţia (sau, mai degrabă, involuţia) acestor relaţii din anii adolescenţei şi tinereţii mele câmpulungene până în zilele noastre, am descoperit ce profund ne-am schimbat ca popor, ce mult ni s-a modificat mentalitatea, cu alte cuvinte ce am fost şi ce-am ajuns.
Aşadar, când eram fată la mama (ah, ce lipsă de ploaie şi de vânt!), vecinii formau o a doua familie, îşi lăsau unii altora, cu schimbul, sticlele de lapte sau sacoşele la rând, împărtăşind laolaltă speranţa că va băga la alimentara ceva de-ale gurii. Dacă vreunul nu apuca, ştiu eu, cei doi pui costelivi pe cap de familie – raţia din acea săptămână – vecinul sărea să-l ajute, căci ştia că data viitoare norocul poate să-l părăsească şi, dacă nu prinde săpun (“Oana” sau “Jubileu”), se va spăla cu proletarul “Cheia”. De sărbători, nu mai vorbesc: cel care prindea banane dădea una, două celui care apucase portocale şi invers, cel norocos la ciocolată îl fericea pe cel care avea două pachete de smochine, aşa că toţi copiii de pe stradă trăiam în mare prietenie, întrucât ce mânca unul, mânca şi celălalt, hainele treceau de la puşti la puşti pe categorii de vârstă, până când cârpirea devenea imposibilă, iar cărţi împrumutam de la cei ai căror părinţi îşi permiteau să cumpere un roman la pachet cu a nu ştiu câta directivă sau plenară ori cu volumul “Omagiu”, folosit de noi toţi pentru presarea florilor necesare ierbarului din clasa a V-a.
Dădea moartea vreo tură prin cartier? Nu cred că era cineva care să nu sară ba cu bani, ba cu mâncare, ba cu ajutorul în braţe de muncă şi cel dus era lumit cum se cuvine. Venea vremea nunţilor? Nici în timpul războiului nu se organiza lumea mai bine în vederea rechiziţionării bunurilor necesare şi zău că nu mai ştiu câte zeci de tăvi cu prăjituri am făcut cu mama şi cu soră-mea pentru debutul fericit în căsnicie al vreunui vecin sau vecine, aşa cum nu pot număra orele în care am stat cu copiii megieşilor nevoiţi să aştepte o zi întreagă maşina cu butelii, ceea ce m-a ajutat mai târziu în carieră, fiindcă mi-am călit răbdarea şi voinţa.
Bineînţeles că existau şi excepţii, adică vecini bârfitori, răutăcioşi, curioşi, care alergau să vadă primii listele cu admiterea la liceu, ca să comenteze apoi media de intrare şi să o compare cu a propriilor copii, invariabil mai inteligenţi şi mai cuminţi. Erau însă puţini oamenii de felul acesta şi ei se pierdeau printre ceilalţi. Astăzi însă lucrurile stau altfel şi excepţiile de altădată au devenit regulă; o curiozitate aproape patologică, dublată de răutate gratuită, caracterizează cel mai frecvent relaţiile dintre vecini, invidia roade măruntaiele unora şi îi determină pe ceilalţi să se baricadeze în spatele unor uşi monumentale sau al unor garduri cât Turnul Goliei, reclamaţii pe cele mai ciudate motive curg la Asociaţia de locatari sau la sectorist, uneori vecinul te aşteaptă la scara blocului, încântat că poate să-ţi dea o veste proastă, sau se uită pe geam la ora când trebuie să apari de la serviciu, ca nu cumva să cobori din vreo maşină “suspectă”. Apoi se poate duce liniştit să facă un grătar în spatele blocului, fără a-i păsa că-ţi afumă rufele, că pe-ale lui a avut grijă să le strângă în timp util.
N-am mai reuşit s-o fac pe fiică-mea să ducă gunoiul de când era în clasa a IV-a, fiindcă vecina de la trei i-a controlat coşul, probabil spre a vedea ce nivel de trai avem, dat fiind că abia ne mutaserăm în bloc şi nu avea informaţii despre noi. Alt vecin s-a declarat deranjat de zgomotul făcut de tocurile mele pe scări, aşa că timp de doi ani, din mai până în octombrie, a spart gresia şi a dat găuri cu rotopercutoarea, iar un al treilea a mers la Fisc, ca să afle dacă plătesc sau nu impozit pe meditaţii, pentru că – privită cu ochi miopi – găina vecinului pare întotdeauna curcă. Atunci când nu ştiu nimic concret despre cineva, unii vecini încep să brodeze scenarii; aşadar, dacă eu nu stau pe bancă în faţa blocului înseamnă că sunt infatuată, dacă nu discut la aprozar notele unor copii ai vecinilor înseamnă că am ceva avantaje din partea acestora, dacă fata mea nu are dimensiunile Chinei este, fără îndoială, anorexică, iar dacă soţul din dotare nu bea bere în faţa magazinului din colţ, e ursuz şi, cu siguranţă, mă bate zilnic. Privind cum au degenerat relaţiile nu neapărat între vecini, ci între oameni în general, mă gândesc că Octavian Paler avea dreptate în ce spunea: “Paradoxul vremurilor noastre istorice este că avem:/ clădiri mai mari, dar suflete mai mici;/ autostrăzi mai largi, dar minţi mai înguste.” Cu un singur lucru nu sunt de acord: despre ce autostrăzi o fi vorbind?
Data publicării: 17 mai 2013