Ce este timpul? Nu știu să dau propria mea definiție a timpului, dar am învățat la fizică despre el că este o dimensiune a naturii, continuă, iar la filosofie că acesta ar fi neîntrerupt și ireversibil. Ideea de bază e că în funcție de timp ne măsurăm activitatea, el fiind măsura duratei evenimentelor.

Nu știu cum, dar în ultima vreme, aproape fiecare om se plânge de timp, că nu are, că nu îi ajunge, parcă nu mai are nicio valoare timpul ăsta. Sunt o persoană foarte activă, nu suport să stau degeaba, îmi găsesc mereu câte ceva de făcut. De obicei, îmi fac prea multe griji pentru o sumă de lucruri pe care îmi propun să le realizez într-o zi, mă „stresez” prea mult pentru propriile mele idei. Dacă aș fi obligată de cineva să fac ceva dificil într-un timp foarte scurt, cu siguranță n-ar mai fi așa, nu m-ar interesa dacă iese bine sau nu. Și, iată, executând propriile mele „ordine” (recunosc, uneori prea multe pentru un singur om) intru în criză de timp și mă plâng, ca și mulți alții.

Am zis mai devreme că „aproape fiecare om se plânge de timp”. Nu întâmplător am zis „aproape”, pentru că mai există și excepții. Cum pe lume fiecare individ se diferențiază de un altul, iată că, unora nu le ajunge timpul și alții au atâta timp încât le mai și rămâne să studieze viața mea, sau a lui X sau a lui Y. O astfel de persoană este și o vecină de-a mea, știe tot ce mișcă prin cartier, are meseria asta de detectiv dintotdeauna. Nu știu cum, dar se consideră un om împlinit (nu citește, că e plictisitor și de, la bătrânețe „nu mai ai răbdare”, uneori spune „citește soțul meu și pentru mine, de când l-am luat face asta”, nu lucrează, că n-a lucrat vreodată, nu croșetează, ca orice femeie de vârsta ei care are foarte mult timp liber, nu se ocupă de nepoți, nu, nu,nu…). Ca și vecina mea sunt mulți.

Pe oamenii de acest gen nu-i suport, am început să îi cam miros de departe și ca orice lucru care mă enervează, ăștia apar din ce în ce mai des în preajma mea, parcă intenționat. Sunt convinsă că nu mi se pare și probabil nu sunt singura care simte asta. Cred că e vorba de un fel de „microb” al controlului cu care ne-am născut și pe care îl transmitem și altora prin tuse, strănut, nu știu… trebuie să fie vreo cale. Partea rea e că oamenii ăștia nu doar privesc în viețile altora, dacă ceva li se pare în neregulă, încep să facă pe mecanicii, vor să repare ei și își bagă nasul. Partea cea mai rea e că acest „microb” e dobândit și de tineri de vârsta mea sau mai mici, nu îl au doar cei mai în vârstă și cei care se nasc așa.

Dar asta e, așa e viața, vrea ea să le complice pe toate, să ne pună la încercare, pentru ca la final să ne ducă pe fiecare la locul potrivit.

DIANA DĂSCĂLESCU este elevă, în clasa a XII-a, la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște…