Acarofobie (teama de înalțime), claustrofobie (teama de spații închise), agorafobie (teama de spații largi, deschise, de piețe publice), acrofobia (teama de înălțimi), arahnofobia (teama de păianjen)… Cu toții ne temem de ceva. Frica este un răspuns normal și sănătos, dar mulți oameni se tem de lucrurile total inofensive. În special fobiile sociale, ca teama de a nu claca sau teama pentru locul de muncă sunt pe primul loc și torturează viața a milioane de oameni.

Când, la 11 septembrie 2001, World Trade Centre din New York s-a prăbușit, oamenii de pe străzi au luat-o la goană, cuprinși de panică pentru propria viață. Ce era condamnabil în asta? Nimic! Căci frica ne apără de pericole și ne asigură supraviețuirea. Dacă trecătorii ar fi rămas locului, curioși, ar fi fost sufocați de praf sau omorâți sub ruine. Sentimentul de teamă este pe deplin normal, face parte din viața noastră, la fel ca bucuria și furia, dragostea și tristețea.

Frica eliberează energie: exact atâta energie câtă ne trebuie pentru a acționa rațional și a evita pericolul. Trăim într-o societate care promovează frica. Cei care se ocupă de publicitate ne alimentează temerile despre ceea ce avem, felul în care arătăm și adecvarea noastră sexuală. Tot așa, cei care transmit știrile la televiziune încearcă să ne mențină interesul speriindu-ne cu povești despre delicte violente, catastrofe naturale, vreme amenințătoare și riscuri legate de mediu („Apa dumneavoastră este bună de băut? Amănunte la ora cinci…”).

Unul dintre lucrurile care ne definesc este ceea ce ne îngrijorează. Viața e plină de nesiguranță și catastrofe aleatorii. Prin urmare, este ușor să justifici aproape orice neliniște. Lista temerilor pe care le duc cu ei oamenii este lungă și variată, și depinde de informațiile cu care oamenii sunt bombardați. Temerile secolului nostru trădează caracterul omului modern: este liber și indecis. Când ne gândim la pierderea libertății, rareori ne concentrăm pe felurile în care ne impunem cu tot dinadinsul restricții în propria viață. Toate lucrurile pe care ne temem să le încercăm, toate visurile noastre neîmplinite alcătuiesc o limitare a ceea ce suntem și ce am putea deveni. De obicei teama și sora ei, neliniștea, sunt cele care ne împiedică să facem lucrurile care ne-ar aduce fericirea. O mare parte din viața noastră e reprezentată de promisiunile față de noi înșine pe care nu le-am respectat. Lucrurile după care tânjim – să învățăm, să avem succes în muncă, să ne îndrăgostim – sunt țeluri împărtășite de toată lumea. Și totuși adesea nu facem ceea ce trebuie ca să devenim cei care vrem să fim. E omenește să dai vina pe altcineva pentru propriul eșec. Adesea pomenim lipsa șansei, de parcă viața ar fi un număr limitat de bilete câștigătoare. Lipsa de timp și nevoia de a-și câștiga pâinea de toate zilele sunt scuzele obișnuite pentru pasivitate. De asemenea, teama că am încerca în zadar produce o inerție paralizantă. Nu ne place să ne gândim că suntem prinși în capcană. Aceasta este, la urma urmei, țara ocaziilor.

Suntem  încurajați de imagini ale succesului. Cultura noastră ne oferă permanent povești despre oamenii care s-au ridicat de la statutul de nimeni la cel de celebritate, adesea fără cine știe ce talente. În loc să fie încurajați de aceste povești, cei mai mulți oameni le consideră indicații suplimentare ale propriei incompetențe. De asemenea, suntem nedumeriți și descurajați de aparenta ușurință cu care au loc aceste transformări. Încetineala cu care se produce în realitate schimbarea fertile nu dă bine într-o societate nerăbdătoare.

Unde putem găsi hotărârea și răbdarea necesare pentru a realiza lucrurile pe care le dorim?  Sfaturi sunt din belșug. Librăriile și revistele sunt pline de sugestii despre cum să devenim mai bogați, mai supli, mai siguri pe noi înșine, mai puțin neliniștiți , mai atrăgători pentru sexul opus. Pe de altă parte, „Să lăsăm teama să treacă de la sine?” este un sfat cinic pentru oamenii care nu mai știu încotro să apuce. Să lăsăm pur și simplu teama să treacă de la sine să evităm situațiile care o declanșează? Este doar un aparent succes: dacă ne baricadăm în propria locuință, devenim prizonieri. Cine înghite pilule, riscă să ajungă dependent. Reacția la atacurile teroriste din 2001 oferă un exemplu concludent despre felul în care teama publică poate să aibă consecințe profunde. Foarte mulți oameni și-au vândut acțiunile și nu au mai călătorit cu avionul, iar companiile aviatice au fost împinse la faliment.

Chiar și în vremurile bune percepția publicului despre riscurile de a deveni victima unui delict este exagerată. Ne înarmăm împotriva unor intruși imaginari și ignorăm realitatea că membrii familiei sunt cele mai probabil victime ale armelor pe care le cumpărăm. Între timp, riscurile reale ale bunăstării noastre  –  fumatul, excesul de mâncare, nefolosirea centurii de siguranță, nedreptatea socială și oamenii pe care îi alegem în funcții  –  nu stârnesc prea multă neliniște. Așa cum fobiile folosesc la distragerea atenției de la temeri mai adânci și mai tulburătoare – de exemplu, singurătatea -, poate că lucrurile care ne terorizează ca grup au o funcție similară în viața națiunii. Dacă ne concentrăm pe gripa aviară, boala vacii nebune, albinele ucigașe sau pungașii care umblă noaptea, sunt mai puține șanse să fim atenți la dereglarea mediului sau la erodarea libertăților civile, probleme care pot părea că ne depășesc cu totul capacitatea individuală de a influența. Chiar și războiul pare să aibă puțin efect asupra anxietății cuiva, cu excepția celor care au rude expuse riscului. Relațiile dintre noi sunt caracterizate de neîncredere. În locul sentimentului că avem o soartă comună și al ideii că putem prospera cu toții împreună, adesea ne purtăm  ca și cum viața ar fi o competiție pe care n-o putem câștiga decât pe socoteala celorlalți. În cazul unor specialități medicale – obstetricienii, chirurgii sau medicii de la urgență – posibilitatea și consecințele erorii sunt atât de mari, iar sancțiunile pentru malpraxis sunt atât de aspre, încât unii doctori renunță la medicină. Ce s-ar întâmpla dacă ne-am schimba sistemul juridic astfel încât despăgubirile pentru persoanele vătămare din greșeala altora s-ar limita la pagube economice? Dacă s-ar simți necesitatea de a pedepsi corporațiile pentru neglijență scandaloasă, acei bani ar lua forma unei amenzi care, în loc să intre în buzunarul unei persoane sau ale avocaților acesteia, ar fi vărsați într-un „fond al ghinionului” care s-ar putea folosi la despăgubirea persoanei silite la cheltuieli extraordinare din vina nimănui ( de exemplu, părinților care au un copil născut cu anomalii, victimelor delictelor sau ale catastrofelor naturale).

Frica, chiar dacă este eficientă pe termen scurt, nu e utilă pentru schimbările durabile. Folosirea ei ca factor de motivare  a comportamentului ignoră faptul că  nu există dorințe mai puternice decât căutarea fericirii și lupta pentru obținerea respectului de sine. Dacă pot fi găsite mijloace care să-I împingă pe oameni în aceste direcții: slujbe mai bune educație, șansa de a-și îmbunătății viața și o senzație de dreptate și de împlinire, extazul seducător și efemer oferit de droguri își va pierde puterea de seducție. Esența temerilor pe care le avem este reprezentată de cunoașterea vulnerabilității în fața nefericirii accidentale și certitudinea caracterului nostru muritor. Dacă putem afla alinare și sens în vreo credință religioasă care ne promite viață eternă, cu atât mai bine. Dar chiar și scepticii pot învăța să savureze clipele de plăcere din scurta noastră viață. Nu negarea, ci curajul este cel care ne îngăduie să o facem. El, și faptul că nu vrem să lăsăm teama de viitor sau regretarea trecutului să golească orice bucurie din clipa de față.