Inevitabil asociez luna decembrie cu perioada copilăriei, cu o percepție acutizată a sacralității în cotidian, însă nu o sacralitate religioasă în primul rând, ci mai degrabă o sacralizare și o militari a familiei, o retragere către sine, către siguranță și liniște. Obiceiurile Sărbătorilor de iarnă, majoritar profane, căpătau statut de ritual în mintea  copilului de atunci, care avea o înțelegere asupra vieții religioase asemănătoare populațiilor arhaice. Ciclicitatea, simpla repetare a unor gesturi, mirosuri sau culori părea să aibă rolul  cosmicizării micii mele lumi, la sfârșitul unui an plin de bucurii, griji și alte felurite stări.

Poate tocmai de aceea, acum mi se pare că Sărbătorile și perioada premergătoare lor se descarcă de sens în absența familiei, acel sens pe care doar îl ghiceam atunci. Un sens care cred că pentru mine era pacea și sentimentul de acasă. Poate par nostalgică, însă mi se pare important să recunoaștem și să ne asumăm  influența unor momente de la începuturile noastre pentru a fi capabili să transmitem mai  departe această încărcătură, acest sens, indiferent care anume este el pentru fiecare dintre noi.

Tocmai de aceea nu susțin o trivializare a ceva ce nouă ne-a oferit speranță și seninătate, a ceva  ce poate oferi același lucru și celor ce vor veni. Numele contează mai puțin, esențială este încărcătura și fluiditatea ei de-a lungul generațiilor.

Cu speranța ca aceste Sărbători să nu se șteargă din conștiința atât de viciată și de încețoșată a prezentului, le doresc cititorilor un Decembrie plin de spirit de Sărbătoare, de seninătate și căldură, un răgaz în care să fie din nou copii.

ERICA OPREA e studentă la UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de Carabella…