Arta și credința au fost esențiale în viața oamenilor încă de la începuturile omenirii, în toate epocile pe care aceasta le-a traversat. De exemplu, atât în interiorul paradigmei antice, cât și în interiorul celei contemporane, se poate stabili o legătură între viziunea asupra artistului și viziunea asupra creatorului universului.
În paradigma antică grecească, atât artistul, cât și creatorul universului, Demiurgul, se aflau în ipostaza de meșteșugar, de făuritor, în cadrul unei lumi ce reprezenta un cosmos, o ordine. Artistul meșteșugar poseda techne, stăpânea știința de a produce în conformitate cu nevoile oamenilor, respectând un set de reguli. Demiurgul, conform dialogului Timaios, al lui Platon, este un făuritor și un ordonator al haosului. Deducem că rolurile meșteșugarului și demiurgului se întrepătrund, amândoi realizând un tip de creație ordonatoare, dictată de reguli și orientată spre armonie. Putem asocia acest proces cu o naștere, cu un parcurs în care se pornește de la ceva deja existent spre a fi transformat în sensul frumosului clasic, corespunzător Marii Teorii, frumos care și-a regăsit valabilitatea în perioada Renascentistă și în cea Clasică, epoci care au adus, totuși, un plus de autoritate artistului ca individ, nu doar ca instrument.
Cina cea de taină – Erica OPREA
În ceea ce îl privește pe artistul contemporan, autonomizarea și individualitatea au evoluat progresiv, până la exacerbare, ceea ce permite, printre altele, o asociere, în sensul tipului de creație și a procesului creator, cu Dumnezeul creștin. Artistul contemporan capătă un cu totul alt statut față de meșteșugarul grec, el nu mai aplică rețete în interiorul cărora și-ar pierde identitatea, nu mai tinde către o armonie a unui univers echilibrat, condus după proporții perfecte, cu atât mai puțin este interesat să ordoneze, în maniera unui Demiurg, un univers deja existent, de foarte multe ori arta contemporană frizând haosul și dezechilibrul. Asemenea lui Dumnezeu, el creează ex nihilo, arareori utilizează modele din natură ca fundație pentru lucrările sale, tinde către un mimesis superior, cu modele din lumea ideilor izvorâte din sine, adesea arta contemporană fiind abstractizată și autoreferențială. Sustrăgându-se regulilor, artistul contemporan creează, din nimic, universuri noi, care se conduc după legi proprii, nespecifice lumii cunoscute, legi create, de asemenea, ex nihilo. În aceste universuri proprii artistului, în interiorul propriei creații, care diluează granițele dintre absurd, imposibil si realitate el nu mai este nevoit să se supună limitării, căpătând, astfel, omnipotența asociată Dumnezeului creștin.
În evoluția artistică a omenirii, paradigma de gândire specifică epocii a impus o viziune comună asupra tipului de creație, atât divină, cât și artistică, artistul împrumutând, uneori limitat de propriile rigori, alteori asumat, trăsăturile și atribuțiile Creatorului în lumea propriei opere. Asistăm astfel la o evoluție, de-a lungul istoriei, a autonomiei artistului în raport cu creația și cu lumea.
ERICA OPREA e studentă la UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de Carabella…