Există ceva în spatele nostru, ceva care ne face să fim ceea ce suntem, un element care ne oferă un sens și niște explicații asupra modului nostru de a fi. Se poate să îl cunoaștem, se poate să avem bănuieli asupra lui, se poate să nu știm nimic despre el. Un lucru este comun tuturor acestor situații: căutarea.

Suntem curioși, pornim pe un drum în încercarea de a afla mai multe despre originea noastră, despre sursa identității sufletului și minții noastre… fie nu aflăm nimic, fie lucrurile aflate ne tulbură, nu credem, negăm tot și ne propunem să oprim căutările, așa cum ar face un filosof sceptic. Doar că ceva rămâne întotdeauna, în ciuda oricărei încercări de a ignora o descoperire sau alta, în ciuda oricărei încercări de a-ți trăi viața privind în altă direcție… va exista mereu o incertitudine, va exista acolo o îndoială care te va determina să nu te oprești.

Voi mai fi eu dacă las această origine să mă acapareze, nu-mi va sufoca ea liberul arbitru, nu mă va face să acționez după un tipar, nu mă voi sabota? Dar cine voi fi eu în afara acestei origini, în afara acestei surse de identitate? Va mai rămâne ceva din mine dacă tai cu totul legătura cu ea? Cine voi fi în afara identității mele? Voi mai fi? Cine sunt Eu?

Nu, esența nu te va lăsa să te oprești nicicând, te construiești căutându-te, descoperind fragmente. Întregul nu-l vei descoperi niciodată, nu se va demasca niciodată, însă se va reflecta câteodată în tine dacă vei avea curajul să cobori în adâncurile tale și dacă nu-l vei nega, dacă vei continua drumul indiferent câte umbre vezi. Coboară până nu mai poți vedea nimic și ascultă.

Căutarea ne face umani.

Căderea are loc atunci când ne credem deasupra a ceea ce suntem.

ERICA OPREA a învățat la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște, e proaspătă studentă la UNAP – București și are delicatețea desenelor sale, transformă, cum spune, emoțiile în culori și vă propune această imagine transcendentă…