Ecranare

Acum câtva timp am mai scris câte ceva despre tehnologie și ceea ce aduce ea în viața noastră. Ce m-a determinat să revin este o imagine care mi-a atras atenția zilele trecute în tren: în compartimentul în care am stat toți cei pe care îi aveam în câmpul vizual erau cu ochii în telefon.

Într-o lume mai populată, mai dinamică, mai agitată și mai rapidă ca nicicând, evadarea din realitate depășește adesea granițele divertismentului, trecând, în foarte multe cazuri, în sfera nevoilor imperative. Nu e de mirare că, într-un univers dominat și acaparat de informație, cele mai dezvoltate industrii sunt cele care deschid porțile cufundării în fantezie, cele care oferă iluzia unei fericiri la îndemână.

Putem extinde noțiunea acestor paradisuri artificiale, inițiată de Baudelaire, ca forme exterioare de eliberare din cotidian și de stimulare a creativității, de la exemplele date de poet, anume vinul și hașișul, către forme mult mai variate și aparent mult mai inocente decât acestea. Dacă efectele nocive ale fumatului, ale consumului de alimente procesate sunt bine cunoscute și discutate, există aspecte ale vieții contemporane, mici dependențe inofensive și instrumente de relaxare, care ascund probleme mai profunde, ce sunt ignorate. În aceste cazuri, experiențele și multiplele posibilități oferite de un basm, de un film, de un joc, trec la un alt nivel, în care gradul de implicare personală crește, în care evadarea dintr-o realitate inconfortabilă se transformă într-o alterare a realității după dorințele și idealurile fiecăruia.

Dacă, în loc să creăm un personaj în cadrul unui joc pe care să-l jucăm cu prietenii, am deveni propriul nostru personaj, care să-și joace rolul în propria noastră viață? Știu, pare un nonsens, dar este un lucru care se întâmplă.

Rețelele de socializare oferă această posibilitate. Bineînțeles, ați putea spune că duc lucrurile prea departe, că subiectul în cauză nu este menit să fie decât un instrument care să faciliteze comunicarea între oameni, anularea distanțelor, păstrarea legăturilor, o modalitate prin care poți împărtăși. Nu vă voi contrazice, pentru că le recunosc aceste merite, ci vreau doar să subliniez faptul că, asemenea oricărui lucru care produce plăcere, și acesta aduce, din exces și lipsă de responsabilitate, probleme ulterioare.

Am citit zilele trecute un articol care se referea tocmai la aceste probleme. Un studiu al cercetătorilor de la Facultatea de Medicină din cadrul Universității din Pittsburgh pune în evidență efectele pe care obiceiurile noastre de pe rețelele de socializare le au asupra stării de spirit, trăgându-se concluzia că tinerii și adulții tineri sunt cu atât mai predispuși la depresie, cu cât folosesc mai mult aceste platforme online. Următoarea întrebare apare firesc: când se sfârșește relaxarea și când începe excesul? Mai mult, din ce cauză apare excesul?

Cred că, asemenea multor alte dependențe, și aceasta apare pentru a umple un gol. Totuși, tocmai această expunere pe rețelele sociale poate cauza depresie, ducând la o folosire și mai intensă a acestora. Aparent, ele ne pot aduce prețuire, confirmări, admirație, eliminând neajunsurile pe care le poate avea un contact real care, deși mai profund, poate aduce dezamăgiri mai mari. Hrănindu-ne cu aprecierea celor din mediul virtual, apropiați, cunoscuți sau simple nume, încercând să demonstrăm fericirea noastră, calitățile și reușitele noastre lumii, de fapt, încercăm să ni le demonstrăm nouă înșine, tocmai datorită faptului că avem îndoieli asupra lor. Poate că este mai sigur să ne ascundem în spatele unui ecran, în spatele unui profil care ne oferă un sentiment de control asupra propriei imagini, o imagine epurată de vulnerabilitate, de întrebări, de griji, dar și asupra limitelor între care se desfășoară un contact uman. Aici învățăm gustul puterii, al prosperității, al frumuseții și vigorii, al lipsei de griji, aici începem să credem în posibilitatea de a crea perfecțiunea. În formă de simulacru.

Unul din marile pericole este că lumea virtuală dă naștere unei serii de standarde din ce în ce mai ridicate și mai nerealiste, care ajung să se impună și lumii reale, creând așteptări uriașe în ceea ce-i privește pe ceilalți, dar și pe noi înșine, astfel încât ajungem să raportăm oameni autentici, complecși, cu nuanțe unor siluete de carton croite după un tipar strălucitor, dar imposibil. Nu ne mai simțim suficienți nouă înșine, oamenii din jurul nostru nu sunt îndeajuns de buni, nu sunt ca „ei”, cei din online, dar nu vedem că acei „ei” sunt cosmetizați. Nici trupul, nici zâmbetul, nici mulțumirea, nici împlinirile nu sunt în totalitate reale, iar cuvintele sunt mai ușor de spus din spatele unei tastaturi decât rostite asumat. Multitudinea aceasta de forme la care ne raportăm constant poate stârni invidii, nemulțumiri de sine, deseori neîntemeiate, datorate unei comparații făcute, în mod eronat, între forme și conținuturi, a unei ridicări a aparențelor la grad de valoare. Căutând să ne ascundem singurătatea, sentimentele de lipsă printre cei mulți, nu facem decât să ni le acutizăm, să ne simțim incapabili, nerealizați, raportându-ne pe noi, ca indivizi, la suma fațetelor și reușitelor unei mulțimi care disimulează. Are sens ca noi, într-o singură viață, într-un singur trup și o singură personalitate, să încercăm să cuprindem aspectele pozitive (mai mult sau mai puțin consistente) ale sute de nume de pe sute de liste, totul pentru a încăpea într-un mulaj schimbător precum moda?

Ca în cazul oricărui potențial viciu, punctul din care ar trebui să ne facem griji este acela în care conștientizăm preluarea controlului asupra vieții noastre de către obiceiul în cauză. Când accesăm aproape mecanic anumite site-uri, când timpul nu ne mai aparține, consumându-l virtual în loc să muncim, să ne bucurăm, să ne dezvoltăm, să ne găsim liniștea, atunci când acordăm mai multă atenție aparatului din buzunar decât oamenilor din fața noastă, ar trebui să ne dăm seama că e cazul să schimbăm ceva. E cazul să ne recâștigăm propria persoană. E cazul să recâștigăm încântarea adusă de autenticitate.

ERICA OPREA e studentă la UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de Carabella…