Un principiu economic în relaţia vânzători-clienţi, în ţările vorbitoare de limbă engleză, susţine faptul că cei dintâi au aspiraţia să îi mulţumească pe cei din urmă („we aim to please”), un echivalent al expresiei româneşti „clientul nostru, stăpânul nostru”.

Ideea se poate extinde mult în afara sferei mercantile, pătrunzând, în diferite grade, în feluritele noastre relaţii interumane, provenind din unul dintre cele mai puternice principii psiho-sociale care stau la baza interacţiunilor noastre, şi anume schimbul. Ați putea spune că schimbul e un lucru cât se poate de firesc. De altfel, este atât de firesc încât devine adesea un automatism, scapă de cele mai multe ori unei conştientizări şi unei analize mai profunde a ceea ce se află în spate. În alte cazuri devine instrument de persuasiune sau de apărare, fie el aplicat cu luciditate şi în cunoştinţă de cauză, fie provenind dintr-o abilitate înnăscută, însă nu în mod necesar antrenată.

Şi eu şi tu urmărim să plăcem, să aducem satisfacţie celor cu care intrăm în contact, însă motivele pe care le avem sunt cu mult mai variate şi, în mod cert, cu mult mai puţin inocente decât se poate crede la o primă vedere. Ilustrativă în acest aspect al alterităţii este afirmaţia filosofului Jean-Paul Sartre, conform căreia infernul este ceilalţi („L’enfer, c’est les autres”). Vă puteți întreba, în mod justificat, dacă am uitat de existenţa altruismului, a benevolatului, a dorinţei de a mulţumi pe cineva de dragul de a-l mulţumi, de a dărui şi de a ajuta necondiţionat, ați putea spune. De aceea am ales să vorbesc despre acest aspect înainte de a le parcurge pe celelalte. Raportând altruismul (ca formă de a oferi beneficii altcuiva, cu cele mai bune intenţii) prezent în viaţa cotidiană cu modelul său ideal, vei observa, la un nivel foarte fin, că noţiunea de necondiţionare dispare, fiind valabilă doar în planul ideal. Mecanismele care guvernează mintea umană, ca generatoare de convenţii, vor fi întotdeauna mai puternice decât produsele acestei minţi. Ceea ce numim, în mod convenţional, bunătate, spirit creştin (şi nu doar, spirit religios în sens extins), nu este caracterizat de o puritate a intenţiilor şi a rezultatelor, de o detaşare totală de sine a celui care practică acest lucru. A face fapte bune duce, frecvent, la autosatisfacţie, la plasarea propriei persoane pe o treaptă superioară celorlalţi, ceea ce duce tot la o exacerbare a sinelui. Îi mulţumim pe cei din jur pentru propria noastră mulţumire, ne dovedim nouă înşine cât de virtuoşi şi capabili suntem să facem acest lucru. E oare aici loc de inocenţă? Însuşi acest gest, ca act prin care obţinem mântuirea, face trimitere la conceptul de răsplată, implicit de condiţionare.

Faptul de a produce mulțumire, de a oferi dă naștere, aproape ca din inerție, unor reacții în lanț, ale căror efecte pozitive se întorc asupra verigii inițiale. Ele sunt cu atât mai puternice cu cât întregul proces este controlat minuțios de către cel care l-a inițiat, dacă este fin cunoscător al punctelor sensibile ale psihologiei umane în general și a individului țintit, în particular, totul fiind astfel ambalat încât să pară în interesul țintei, să ajungă să fie pentru acesta exact ceea ce crede că-și dorește. Originea acestui proces o vom găsi într-unul dintre principiile sociale care fac posibilă buna funcționare a interacțiunilor noastre, numit regula reciprocității. În conformitate cu această reciprocitate, suntem obligați, din punct de vedere social și moral să răsplătim în mod asemănător gestul, ajutorul, darul, invitația unei alte persoane. Tocmai acest caracter atât de firesc, de simplu al acestei reguli îi conferă universalitate și rezistență în timp. Astfel, un favor inițial, necerut și aparent necondiționat, un simplu gest de bunăvoință din partea unei persoane aduce ca răspuns, în foarte multe cazuri, un favor mai important sau o serie de favoruri repetate din partea acesteia din urmă, pentru a se putea elibera de sentimentul presant de îndatorare, venit atât din exterior, cât și din sine.

În acest mod controlul va fi deținut de cel care oferă inițial, cu atât mai mult cu cât reușește să determine în mintea celui din urmă convingerea că își dorește ceea ce primește, creând o dependență a căror efecte sunt lesne de înțeles. A-i aduce cuiva satisfacție, la modul rece, neimplicat, înseamnă a-l domina cu propriul său acord. Cu toate acestea, însăși această încredere a “vânzătorului” în demersul și în atu-urile sale îi poate aduce eșecul. Orbit de siguranța în propriul său plan, ajunge să uite că celălalt poate cunoaște mecanismele psihologice la care el apelează, că cel din urmă se poate apăra anticipându-i strategia. Mai mult, uneori poate ataca întorcând aceleași strategii în favoarea sa. În realitate, lucrurile sunt mult mai nuanțate și raporturile alternează frecvent, limitele fiind fragile. Prins în propriul tău joc, poți pierde controlul într-o clipă sau îl poți risca de bunăvoie pentru un câștig neanticipat, care destabilizează rigurozitatea noțiunilor de a primi și de a dărui. Aspiri cu nesaț să aduci satisfacție, nesațul devenind singura miză, renunți la sine și ai totul. E frapant cum ego-urile exacerbate se aglutinează reciproc, se aruncă cu vigoare în gol pe un front în care părțile luptă doar de dragul luptei. Atât căderea, cât și culmile sunt cu atât mai surprinzătoare cu cât alegi să nu le dai crezare. Nu aprobi, îți spui cu zâmbetul pe buze că ești, ca întotdeauna, propriul stăpân și ții să îți demonstrezi infailibilitatea. Acest lucru dovedește, însă, că te îndoiești într-o oarecare măsură de ea. Un refuz implică o conștientizare, o reflecție. Nu ești de acord, dar negarea e semnul că te gândești acolo.

Propria minte ți-a fost luată sub stăpânire.

ERICA OPREA e studentă la UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de Carabella…